Gârbe Ioan: „Erau oameni mulți în Fizeș, casă una lângă alta, discutau, să împretenoșeau”

În satul copilăriei găsești simplitate, timp pentru rugăciune, judecată dreaptă a lucrurilor, simțul umorului, tot mai părăsiți fiind de acestea în goana noastră după nimic. Acasă, în sat, nu este nevoie să faci eforturi pentru a le afla. Ele se găsesc în stare pură.

Au împlinit în noiembrie, anul acesta, 70 de ani de mers, umăr la umăr, ca soț și soție. Au crescut împreună șase copii, au nouă nepoți, din care doi trăiesc în Statele Unite ale Americii, Cristian, preot greco-catolic, Mihai – ofițer în armata americană, și cinci strănepoți.

Bunica Gîrbe Floare (îmi permit să-i spun așa pentru că în vizită am găsit-o la fel ca pe bunica, rugându-se) a împlinit în 15 noiembrie 91 de ani, iar capul familiei, Gîrbe Ioan (cunoscut în sat ca Ioane Mihaiu Pavelii), împlinește pe 30 noiembrie 90 de ani. Doi oameni calzi, frumoși de atâția ani purtând pe umeri, bucuroși să povestim despre Fizeș. Le dedic cu drag acest interviu și le urez „La Mulți Ani”.

„Crucea-i în deal”

Reporter: Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Gîrbe Floare: Îmi aduc aminte că eram mici, ne puneam la masă, iar tata avea o vorbă, „Crucea-i în deal”. Știam că trebuie să ne facem cruce și să spunem o mică rugăciune, înainte de mâncare. Apoi țin minte când veneau frații de la București care lucrau la fabrica Malaxa, nu ar fi înjurat nici unul în fața tatii! Tata ne punea la sapă. Când era ceasu cinci dimineața deja eram sculați. Zicea că amu să sapă bine. Atunci grâu era jilav și puteai învârti bine spicile, să faci legătoare și să le legi. Ne striga. Și noi nu ziceam „ce?”, ci răspundeam cu „placă”, asta era vorba.

De sărbători, când veneau toți frații de la București, ne strângeam toți la masă. Tata, Doamne iartă-l, atâta pom o pus, atâta prun! Lângă cimitirul evreiesc de-a stânga, aveam mult pământ acolo, iar când o venit comuniștii toți prunii puși de tata, ajunși buni de roadă, o fost scoși.

Gîrbe Ioan : Mă mâna cu vacile la pășune la Ulmi, la Spinărești, la Deal de Ban, la Vale Sacă, la Obârșei. Mereu oamenii cu vacile la pășune pă pământul lor. Merem la cules de prune, le punem în tocitori. Erau destule și atunci. Nu tăte prunele le puneau oamenii în căzi, cele mai multe le vindeau la evrei.

Rep: Cu cine mergeați la școală de pe uliță?

G.I.: Umblam la școală cu Mihaiu Văsălichii lui Iagăr, nu pe o fost dup aci dă pă uliță prunci. Dascălul Aciu ne-o învățat patru clase, să citim, scrisu, tabla înmulțirii.

Rep: De la cine ați învățat primele rugăciuni?

G.F.: Maica și tata ne-o învățat rugăciunile. Mergeam la biserică, nu era duminică să nu ne ducem. Tata era sfăt la biserica cea veche. Biserica era în fața ăsteia noi, lângă Mihaiu Luchii. Merem și trăgeam clopotele, tăți din familie știam trage

Rep: Povestiți-ne despre vremea când erați tineri, băiat și fată în sat.

G.I.: Lucram la plug și la vaci în țarină. Sămănam mălai, grău, ovăz. Dădeam la animale, la porci. Duceam grău la moară să facem pită, nu era brutărie atunci. Merem la moară în Preoteasa. Erau morile pă apă și pă piatră. Pită de aceia mâncai. Grău învălit cu mălai și așa făceai pită. Nu erau fărină albă să găsești în magazin. Care nu avea ce duce la moară, mânca mălaiul gol. Dimineața când se vedea de zuă deja eram în brazdă, ori la sapă, ori la secere. Care mai avea clisă ducea de prânz și câte-o jumară dă clisă. La amiază dacă avea patru-trei săpași venea cu o herbeică (oală de pământ) dă păsulă și de ace mâncai de amiază, nu carne și felul doi și nu știu câte!? Era aice nepotul lu Mitru Românoie, apoi zâcea când mânca păsula, „Hai bunicule, hai s-o bem cu hârbu că din lingură o pierdem!”. Munceau oamenii, săracii, cum puteau. Pita nu era numa de grău, era învălită cu mălai. Așa măcinai învălituri, la moară, în Preoteasa, așa coceai pita, țapănă de te scărpăna pă gât.

Rep: Ce făceați de Crăciun? Umblați la colindat?

G.I.: Umblam cu colinda, ne îmbrăcam de sărbătoare. Se mergea cu echipa de colindători din casă în casă. Avem hededuși. Erau doi frați aice Mihaiu Roiului și Crăciunea Roiului, aveau vioară cu goarnă.

Rep: Cum era Fizeșu atunci?

G.I.: Era multă lume în Fizeș, amu, nu-i nici un sfert. Erau oameni mulți, casă una lângă alta, discutau, să împretenoșeau. Nu rămânea un capăt de pământ năsăpat și nălucrat! Să vezi un spin în capătu pământului!? Care nu avea pământ, îl lua în parte și-l sepi cu el, din trei cucuruzi unul era al lui și doi dădea la al cui era pământul. Și așa făcea bani și pită. Greu o fost destul. De multe ori când era secetă, tu, fată, merem cu carul cu hurdău în Fetale, la Dumbravă, și ne aducem apă. Acolo niciodată nu o secat. Și în Lera era fântână care nu seca. Joiește si umpli hurdău și amu. Nu erau atâtea fântâni acasă la oameni.

Rep: Unele case din Fizeș aveau undeț? Cum arăta undețul?

G.I.: Într-un colț lângă sobă, era un fel de vatră și acolo să așterne la prunci și dormă. Doră nu erau atunci căsile cu atâtea camere. O casă și tindă, în casa aceea se culcau toți, acolo, făceau foc.

”Klein Mendel a promis că face calea ferată de la Ciucea până Șimleu numa să nu-i omoare”

Rep: Vă mai amintiți de evreii din Fizeș?

G.I.: Da cum și nu. Tata o lucrat cu ei cu căldările, acolo unde stă contabilu, o fost casă evreiască, până la Valeru Sferdi și până unde-i Molnar o fost. În ograda acolo erau batără 300 dă tocitori (căzi) în rând, cum tot cumpărau evreii prunile. În sat era o familie de evrei Șolomon, cumnatul lui Klein Mendel, un evreu bogat din Crasna, care dispunea de bani. O promis că face calea ferată de la Ciucea până Șimleu numa să nu-i omore, atâția bani avea.

Rep: Ce făceau evreii cu prunele?

G.I.: Cumnatul lui Șolomon avea depozit la Crasna, trimitea și vindea pălinca în alte țări. Erau oamenii înapoieți aici. Dacă avea prune și să facă o căduță de prune, cât să iasă o vedere de pălincă, era bugăt. Le vindea tăte la evreu. Evreu le cumpăra pă bani. Apoi, zâcea bietu om, „Ce bine mi-o plătit evreu, mi-o dat și o iagă dă pălincă la un car dă prune”.

Rep: Pe evrei i-au dus cu toate că erau dispuși să construiască calea ferată de la Ciucea la Șimleu.

G.I.: Ungurii i-o dus. Înainte le-o pus câte-o țântă, trebuia să o poarte pe mână și-i cunoască orcine că-s evrei. Nu aveau voie să iasă între oameni fără țânta aceea.

Rep: Copiii evrei veneau la școală?

G.I.: Veneau pruncii. Șolomon aveau trei fete: Volga, Ibi, Markala. Markala era tare bună la suflet dădea dulciuri din bold la prietenile ei din sat. Pe fete le-au dus și o perit pe acolo. Una o rămas care o fugit la o mătușă din Turda. A mai fost un băiat Moise, copil de a lui Șolomon, l-au dus în concentrare la lucru, a scăpat cu viață. O venit prin locurile în care-a copilărit, mai târziu.

Rep: Știți altă familie de evrei care a locuit în Fizeș?

G.I.: Înainte de Șolomon erau mai mulți evrei la Fizeș. O șezut unu, Șaicu io zâs, unde o șezut unchiu Ioane Flore Nuți, lângă Găvrila Pitiului.

Clopotele bisericii l-a donat Nicolaie Malaxa în cinstea muncitorilor din Fizeș

Rep: Mai erau alții în sat care lucrau împreună cu evrei la fel ca tatăl dumneavoastră, la făcutul prunelor?

G.I.: Nu erau, singurul tata era. Să vă spun, cum a fost cu clopotele de la biserica cea nouă! Nepot de a lu’ tata care lucra la fabrica Malaxa în București tăt venea pe la noi. „No, unchiule, am venit după pălincă!” Dacă tata avea căldare în sat, nu ținea nimeni pălincă, dar la el aflai. Și i-o zâs tata: „Măi, nepote, ești mare om acolo, la Malaxa! Să face aice la noi, biserică nouă. Comandă un clopot la biserică că l-om plăti!” Zis și făcut. O comandat omu clopotu. Și apoi la urmă când și-l plătească nu o mai trebuit plătit pentru că l-o donat Nicolaie Malaxa în cinstea muncitorilor. Că au lucrat mulți bărbați, din Fizeș, ca muncitori în fabrica Malaxa: Găvrila Butri, Mihaiu Pitiului și mulți din Fizeș. Și apoi aici, cine-a trage clopotu, cine-a fi nănașu clopotului? Tata, Mihaiu Ioanii Paveli o pus bani, cum puneai la nuntă ca nănaș, ca nănaș al clopotului, el o tras clopotul ală mare întâi.

Rep: Știu că a trecut mult timp, dar mai știți care dintre fizeșeni au fost plecați în război și nu s-au mai întors?

G.I.: Fratele lui tata, Gîrbe Văsălică, la 27 de ani a fost dus în război și a murit pe front. Dacă mai ținea războiu ajungea și tata. Petre Văsălichii lui Iagăr, Găvrila Petrii Gligorii, Flore Ioanii Lăzuranului, Văsălica Siminii lui Beleu au murit acolo în război. Și apoi murit-o Petre Pitiului. Fost-o unu din Preoteasa însurat aici, Cocorici, i-o zis, era coritor, cosea sumane, căbate, laibăre, stătea în Drumbravă, bărbatu lu Cocoriceoaie, o murit.

F.G.: Atunci lucram lâna. Se torcea, se țesea în război și așa se făceau hainele.

Rep: Ce meseriași mai existau în sat?

G.I.: Mai era în sat, acia a Roiului făceau clopuri, din paie de grâu. Duceau oamenii cununi din grâu, paie gata împletite și le coseau ei. Crăciunea Roiului repara încălțăminte, Treianu Șchiopului repara oale.

Rep: Când v-ați căsătorit? Cum se făcea nunta pe atunci? Cum ați luat fata?

G.I.: În 1946, aveam 20 de ani. Cu carul am mers după fată. Chemai la nunta. Scoteai tote paturile din casă și băgai mese și scaune. Făcea câte o oală de sarmale și pancove. Nu era carne atunci, cum e amu. Când era danțu miresii îți dădea câte-un colac.

„Dacă nu aveai bani să-i dai, îți lua cizmele, hainele, îți lua plapuma, ce putea din casă”

Rep: Cum a fost când a venit colectivul?

G.I.: O trebuit să ne înscriem, o fost musai. Tăt l-o luat pământul și la cei care nu s-o înscris. I-o bătut, i-o amendat și i-o persecutat în fel și chip. Ți-o luat pământul, ai lucrat un an acolo, nu ți-o plătit mai nimică. Atunci le-am dat pace, mi-am bănuit dă cai, să nu îi las pă mâna lor. Câte-ntr-o zi merem cu caii, dacă vroiam la Șimleu, merem la Șimleu, nu mă mai rugam dă ei. Caii erau încă la om acasă, nu erau făcute grajdurile colectivului. O pus o hotărâre: care a lipsi o zi de la cai să-i taie cinci norme, care a lipsi două zile, să-i taie 10 norme. „Vin în tătă dimineața, dar mă plătiți după planul vostru de producție (cum calculau ei: atâtea kile de grâu/porumb la zi)”. „Noi nu putem, dacă nu se face recolta, nu avem de unde da”. „Atunci nu mai viu în veac, am prunci, nu poți să nu le dai pită că nu aveți voi recoltă”. Și atunci am plecat să lucrez la Poieni, unde am lucrat 16 ani. Încărcam manual vagoneți cu piatră brută. La perceptor merei cu 1.000 să plătești impozit, numa 200 îți băga impozit, 800 le punea la majorări. Doră să distrugă pă chiaburi. Nu era impunere la sfat, la comună, ci era la Șimleu, la secția financiară. Și perceptorul, agentul fiscal, să uita pă hârtia lui, lua cât vrea. Că l-o luat pă tata că o fost chiabur, că o avut o sărăcie de căldare dă fert pălincă, că o dat în dijmă. Când ajungea agentul fiscal în sat după impozit, venea în caru lu Cioncu. Și dacă nu aveai bani să-i dai, îți lua cizmele, hainele, îți lua plapuma, ce putea din casă. Ne-au luat vaca din grajd, deși aveam copiii mici. Așe hore unu din Sâg, Țule, „din batoză la vagon, paiele rămân la om”. Așa o și fost. Cu cotili îți dădea obligație, de la comitetu de stat, că atâta sa samine omu cu grâu, atâta cu mălai. Și-apoi toamna nu aveai atâta recoltă, că pământul era slab, se lucra rău cu caii. Mergem în Mărghita și cumpăram mălai și îl aducem la Nușfalău la baza de recepție ca să plătesc cotele. Își băteau joc de noi. Când am dus primele cote, în car l-o pus și pă Mișca cu hedeada, să arate că merem de bună voie și ne predăm surplusurile, bucuroși că avem la cine da surplusurile. Dar nouă nu ne rămânea nici dă sămânță. Și o cântat din sat până la Nușfalău cu vioara. Eram vreo zece căruțe care meream cu cotele la Nușfalău.

Rep: Și acum ce ziceți despre lumea asta? În comunism o fost într-un fel, acum e libertate, e în alt fel?

G.I.: Asta-i libertatea hoților, fură care ce pot.

Rep: Ați vizitat Statele Unite ale Americii de două ori. În 1978 nu prea mulți se lăudau cu asta, să plece în America.

G.I.: Am fost de două ori la Casa Albă. Am trecut oceanul de patru ori. La Statuia Libertății, până în turnul ăla deasupra am fost, cu liftul. Am mers 7 kilometri pe apă cu vaporul. La statuia lui Lincoln am urcat într-un turn de 200 de metri. Până în vârful lui am fost. Am văzut tot Washingtonul de acolo. „Tu nu ai umblat pe acolo, nu ai avut vreme, ai avut de lucru. Io am avut vreme să umblu”. (adresându-se către Nelu, fiul mai mic. Râdem toți). Mari costructori sunt acolo, ce clădiri ! Le fac de jos, din temelie, drepte și pe timp ce se înalță înclinate și nu cad.

Rep: În România de ce nu vedem clădiri din astea?

G.I.: Că nu sunt specialiștii care să le facă. N-ați auzit și la radio, cum îi cu doctorii care o zis că și-or da demisia? Ce fac bolnavii dacă nu au doctori?