DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Fizeș. De vorbă cu înțelepții satului. Sîrca Floare: „S-o schimbat multi, multi! Nu mai faci nimii așe cum s-o făcut!”

Era o fetiță de doi ani când s-a refugiat din Ardealul ocupat, alături de familie, într-o zonă mai sigură din țară. O însoțeau tatăl, Mihaiu’ Tuțoii, Nergheș Mihai, mama, Medreană (Mada după părinți) și fratele. După cinci ani s-au reîntors cu toții la Fizeș și au rămas aici. Florița și-a întemeiat o familie, fiind nora curatorului Petru Sîrca. Nana Floriță are 81 de ani, fiind născută în 20 martie 1938. „D’amu n’ainti ai mnei îs scurțî, o trecut. O trecut ce-o fost”, spune nana Floriță împăcată cu tot ce a trăit.

„O fost niște ani răi”

Viața românilor din Ardeal după  Dictatul de laViena din anul 1940 se înrăutățea. Mulți fizeșeni au decis să plece în alte zone mai sigure. Așa s-a întâmplat și în cazul familiei Nergheș: „O fost niște ani răi. O fost și fometii. Să trăie cu greu. I-am auzit povestind pă tătuța și pă mama. Aveu doi diboli și i-o vândut pântru bucatii. Și s-o gândit că după ce trec banii ce mai vindem? Și s-o dus până n-o trecut banii, o trecut refugiați la Arad. Am fost mici-mici, abia țâu mintii, nici nu țâu mintii cum ne-am dus. Atâta țâu mintii că pă drum ne-am oprit la un popas. M-am uitat adormi pă niște saci. Era noapte. M-o luat frigul și m-am trezât zgriburind. Și mă uitam ˂Unde-i mama?˃ Mama era în lontru. Am găsât-o și mi-o zâs ˂După ce-ai șezut acolo?˃. La Arad am stat cinci ani refugiați”.

După mai multe scrisori venite din sat care-i anunțau că se degradează casa, familia Nergheș a hotărât să se întoarcă. Trecuseră cinci ani departe de casă: „Nici atunce nu venem, da’ le-o tăt scris părinții lu mama me că și vii acasă, că o fost amuce vânt și o dăscoperit casa. Acolo, dâ-n ocol. Și ploie în mijlocu’ căsii. Cam șasă-șepti ai am avut când ne-am întors”.

După ce familia Nergheș a ajuns la Fizeș, copiii sunt trimiși la școală: „Am început școala la Fizeș, de nu mă lăsau, nu știem să citesc nimica. M-o lăsat părinții până la patru clasi, dă acole încolo nu m-o mai lăsat. Atunci să făceau șepti clasi. Fratile mneu o făcut șepti clasi la Sâg. Învățător l-am avut pe Tekzeș. El o vrut să răstoarni guvernul. Și o făcut închisoare pă timpu’ ăla. Eram dodată cu  fată d’a Ilenii Petri, Cadar Foare, cu Vironica Curtului dă la Vali, cu Florița Zârbi”.

Capul familiei, Mihaiu Țuțoii, lucra cu animalele pentru a-și întreține familia: „S-o apucat bătrânu, cu banii câștigațî acolo o cumpărat doi cai și cu ei o câștigat pita. Mai mere după bucate la țară, aduce grău. Și i-o vândut pă acie și o luat doi pui dă diboli”.

Florița era încă mică, dar deja la șapte ani avea trasate responsabilități: „Mă trimeteu cu dibolii că n-ave pă cini și trimată, că pă fratile mneu l-o portat aci la școlă în Sâg. Și apu tăt io eram cu ii, cu dibolii. După ce am crescut, am fost vrenică dă sapă. Stătem cu dibolii pă Fetalii, pă Părău Slatinii, la Tău Dăzglamin(i se mai zicea și tău fără funs). Acolo mai erau prunci care stăteu cu dibolii: fata Dedii, Mariuța, fetile Toderuțu Natului”.

Alteori era trimisă în satul vecin cu sacul de grâu în spate ca să macine la moară: „Atunci erau mori pă piatră, mânatii dă apă. La Preuteasa erau trei-patru mori. Una o fost a Florii după Vale. Ave om care măcina și-ți lua vamă, făină. Ducem 25 de kile dă grâu în spatii, până în Preuteasa. Când era cumva coșul gol, mă rogam dă morar să-mi baji grâul ca să nu trebuiască să viu și-n cealaltă zî la moră. Băga grâul și-l făcea pă ptiatră. Când vroiai făină pântru pâine mai albă, era sâtă și vedeai cum venea făina pă sâtile ale în jos”.

De Paști te înnoiei cu cânepă

De la mama sa, Medreana, Florița a învățat să țeasă pânză în război. „Să pune război, să făce pânză. Am trii valuri dă pânză, unu-i dă saci, două-s dă pânză. Stau acolo. Nu le folosesc. Îs făcute din cânepă. Am țăsut la război, nu era curent, țesem la lampă. Șterjem în tătă sara sticla pă lampă. Punem lampa în grindă în cui, potrive așe pedrii iții și pedrii drâglii. Da-i lucru mult până apuci și țeși! Punem lampa acole și să vede dacă să rumpe firu. Zua era mică. Pă Paștii trebuie să fie tăt țesut. Și-și ieie omu izmenii și polii. Știe mama tare minunat să facă niște coscuți pă ieli când le țese. N-am putut învăța, mi-o părut așe dă greu! Atunci să lucra. Numa cât îță lua și ajungi la firul dă cânepă. Stai tu până la 12-1 nopte altfel nu putei și-ți torci cânepa. Că zua era mică, dacă mai avei animale, pierdei timp și cu ele, trebuie și on pic dă mâncare. Urze mama, că erau urzoi în grindă. Măi, le mâna măi! Țâne firile pântre dejete așe fain, măi! Mă tât uitam la ie, ˂Domni, oari ști-oi și io?˃. Da m-am învățat. Zâce: ˂hai și tu!˃ Să teme că trebuie țânut bini și margă ale, întinsu. Că ale te încurca la țesut, la iții. Îmi aduc aminti cum urzem, cum țesem. Nu mai faci nimii acela lucru”.

 De Paști era musai:„Te înnoiei cu cânepă. Și casele le văruiei”. Însă până să poarte straiele din cânepă, femeile aveau mult de lucru cu ea: „Corniș ave toptilă apropi dă noi. Culejem cânepa dă vară și cânepa dă tomnă. Ace dă tomnă ave sămânță. Și o lăsam până să coce sămânța și apoi ace o culejem tătă și făcem niște munuși dă cânepă și o legam tă cu cânepă. Făcem on bot mare și o astupam bini și să adospe ie acolo. Când era sore, merem și o dăsfăcem, când era dospită, o luam și o frecam bini și luam sămânța ce. Apoi o vânturam la vânt. Sămânța ace o sămănam iară primăvara. Am sămănat multă cânepă. Atunci așe era pă timpurile ale, muierile să ocupau numa cu cânepă. Așe să îmbracau. Făceu și pantaloni din cânepă. Mama me, ˂Domni Iart-o!˃, știe lucra cu cânepa și făce lucruri dă mână. Făce feții dă masă, le cose”. 

Atunci nu existau detergenți, iar la Fizeș, hăinele din cânepă se spălau cu un amestec de apă fiartă și cenușă: „Nu era atunce atâte dă spălat și le băga în budii. Era ca și o cadă mai mică. Ave o gaură pă fund și pă gaură ace pune un băț și o cârpă. Așezam hanile d’amoiu în budii și pune cenușii d’asupra cât gânde. Mama me, ˂D-zo să-i ierti sufletu!˃, și io după ace alejem cenușe cari era dă lemn dă prun. Că nu era așe tăiecioasă și era albă. Ieșeu hanile albii după ie. Ferbem o oală cu apă afară pă niște pietri. Turnam apa din oală în budii, păstă hainii. Atâta tornam apă caldă până vinia apa pă jos. Așe vinia dă unsă! Le lăsam până în ce zî. Dimineața le luam, le punem pă umerii și merem la vali cu iele, la Trecători”.

Limpezitul hainelor se făcea la Trecători, unde se strângeau mai multe femei ca să spele rufele. „Hanile le bătem pă piatră cu maiu’. Era o piatră frumosă și apa curată! Acolo ne găsem și merem câte patru-cinci ca să spălăm hanii. Și le storcem binii, le punem pă umăr, le aducem acasă și le întindem pă sârmă. Așe albii erau! Spălam polii, spăcelii chimeși, izmenii, lipideauă, tăte dân cânepă. Așe ne îmbrăcam”.

Hainele „înalbite” cu cenușă de prun și apa de la Trecători nu se mai poartă: „Și io am niște lipideauă așe dă frumosii! Le-am făcut dân cânepă după ce m-am măritat. Nu umblă nimii cu ieli”, spune cu regret femeia.

Fată fiind, nana Florița mergea ca alți tineri ai satului în habă: Nu prea erau fete pe deal, numai eu ce eram acolo, în pustietate ce. On picuț dă habă să făce la Dede. Dar nu era nu știu ce habă. La Dede era Măriuța. Mă ducem io, vene Găvrila Ilenii Petrii, veneu dă la Vezura două fetii (surori cu Ioane Vezurii­), mai vene de la Miculaie Irinii o fată. Am vinit dă câteva ori, apoi n-am mai mărs că-mi păre dăparte. Fetile veneu cu furca. Care făceu cipcă, veneu cu cipcă. Ne întâlnem fetii mai multii. Să auze că-i habă și veneu feciori. Ieșe fecioru’ afară trebuie și margă o fată să-l petreacă. Amu care să duce?˂Du-te tu!˃˂Du-te tu că lângă tine o șezut!˃Așe era atunci. O mai fost o habă la Măriuța Șchiopului, o fost vecină cu noi. S-o mai făcut și acolo un picuț dă habă. Pă dialu aista nu erau fetii cum erau în sat”.

În acea vreme, tinerii se mai întâlneau la dans. Muzicanții erau din Fizeș sau din Lazuri, satul vecin: „Când nu era post, făcem danț cari pindi ne lăsa. În tătă duminica făcem dacă nu era post. Dân Lazuri tă vene cu vioară. Era și d’aci cari cânta de-a Căuaciului”.

Când era post nu era voie să se facă dans, însă tinerii se puteau juca diferite jocuri: „În postul mare a Paștilor să strânjeu tânerii pă locul unde are casa Todere Petri Petri. Era jip, iarbă. Era pâmânt de-a Ioanii Oniții Hutiului și a Toderii Hucului. Era frumos. Acole merem și ne jocam. Fetile făcem laptă dâ’n cârpe. Dădeam cu bota. Când era vremi bună, cald așe, ne strânjem acolo. Ba aice pedrii Dede s-o făcut un zvârgol. S-o bătut o’n par cari să putea învârti. Și s-o bătut crestul on leț pă care erau on fel dă bânci. Te împinjeu, te învârteu rotă feciorii. Așe erau jocurile în postu mare”.

Fata Mihaiu Țuțoii s-a căsătorit la 17 ani cu Todere, feciorul lui Petruța Iutului. S-au luat la o clacă, toamna, după melițatul cânepii.Ne-am luat că am fost l’o clacă. Ne-am dus la Domnica Leondrului. Ea n-ave pământ să saminii cânepă. N-ave cânepă. Și-apoi își făce dă dus. Te tema acolo. Să duce cânepă. Ei să pregăteu, făceu tioștii, pancovi, cum să făce. Te ducei cu un caier bun dă câlț, fuiori cum să zâce. Și-l dădei acolo. Merei și beiei un pahar-două dă pălincă, mâncai o tioscă-două. Era danț pă urmă, cu hedeada, și jocai. Asta era claca. Acolo m-am găsât cu omu aista a mneu, la claca ace, și m-o temat cu el. O fost o noptii șuticosă că n-am văzut. Era tomna după ce să melița cânepa”.

Băiatul a prezentat-o pe fată, mamei lui, Ileana. Fata avea mari emoții cum va fi primită: „Era aci mai în jos, în a doua porții, era casa vechi pă care o făcut-o nene, Petruța Iutului. M-o dus la, soro-sa, Vironica Puiului, și acolo mi-o făcut conci dă nevastă. M-o despletit, m-o împletit așe cum să împletesc femeile și dimineața am venit aci la mama, ˂Domni Iart-o! ˃. M-am gândit ce-a zâci bătrâna. Că eram și tânără. Ce poți și știi la 17 ai? M-am temut că a zâci oarici, că ne-a sfădi, da n-o zâs”.

În casa părintească, unde locuia viitoarea soacră, Ileana, trăia și un fiu, Ioane, căsătorit la rândul lui, și cu un copil. Mai târziu acesta s-a mutat în Salonta. „Todere nu știu ce s-o grăbit așe tari și să-n sorii că doră era frate-său acole. N-o fost sângură mama. Când am venit io aice, Ioane țâne pe Ileana Băcului și ave on prunc, pă Toderica. Mai râdem noi dă mama ˂Mamă cu trii nurori!˃ Da’ nu eram numa două”.

Au locuit toți împreună, nu ca în vremurile noastre când unei familii nu-i ajunge o casă întreagă. „Eram acole, noi stătem în cameră dânsus, Ioane în cameră dânjos. Așe era atunce. Nu cum îs acuma, cu atâta  lârjime ce-și fac!”

 „Dacă o intrat postu, spălai vasele. Da’ n-ai mai umblat cu nimica. Nici cu ou, nici cu clisă”

Ca femeie măritată, și-a luat atribuțiile în serios. Tânăra nevastă ținea obiceiurile așa cum le învățase de la mama: „Dacă o intrat postu și ai vrut să postești, spălai vasele. Da’ n-ai mai umblat cu nimica. Nici cu ou, nici cu clisă. Ai spălat vasele ale și ai mâncat dă post tăt postu”.

Ca și preparate de post, nana Floriță gătea mai ales cartofi și fasole. „La noi în familie să făce cartofi fierți așe cu coje. Erau mai mici și-i curățem bini și punem uleiu la prăjit și ceapă. Iarna era curechi acru. Dimicam curechi, punem pă el ulei. Asta era mâncare dă post în zuă ce. În altă zuă făcem păsulă. Făcem rântașu pă ie tât cu ulei. Făce omu, tope ceapă, pune bulion pă ie. Și amu să mai fac așe hiribii dă post. Numa nu pe postesc omenii”.

Pe timpul iernii, o mâncare agreată de copii era compotul de fructe uscate, „pome” cum sunt denumite în Fizeș: „Când eram acasă copil, n-apuca mama și le fiarbă, le mâncam așe”. Pomele se găteau pentru întreaga familie „Le curățam bini, punem apă pă fiteu. Când ferbe apa, le băgam și pă iele acolo. Le lăsam și fiarbă. Dacă avem zahăr puneam o lingură-două dă zahăr, dacă nu, le mâncai așe. Da era bun, acruț așe, își păstrau gustul lor”.

Fructele se uscau prin diferite procedee: „Era care făce șușnic. Era cum ar fi cătă un țărmure dă pământ, o căsulie. Împleteu dân nuiele dă tufă ca și-on gropar puneu acolo. Pă el pune prunii, merii, perii. Dădăsupt să făce foc mocnit dân butuze. Mai multă căldură și fii. Să usca acolo pomile. Noi le băgam la cuptor și așe le uscam. Noi n-am avut șușnic. Le punem pă vatra cuptorului.  Făcem cu heciuri foc în cuptor. Uscam prunii, merii, perii”.

Se apela la aceste metode (exemplu: uscare) pentru că nu existau la toate casele spații special amenajate pentru păstrarea produselor: „Nu erau posibilități și ai beci și țâi pă iarnă. Punem câte o cadă dă cureti și pomii și, când era dă post, mâncam d’ale”.

Nana Floriță ne-a dezvăluit rețeta unui preparat vechi, din bătrâni, prea puțin cunoscut, „lângalauă”.

„Se făceau dân fărină. Mama ave o sâtă deasă și cerne fărina dă mâlai. Așe erau dă fină! Pune d’ace un picuț în fărina albă. Așe bună era! Parcă era cu ou. O făce pă fiteu. Inmuie aluatu cu listău și lăsa și crească. O întinde ca plăcinta. O întorce și pă o parti și pă alta. O lua d’acolo pă on blid. O unje cu ulei. Era bună și-n loc dă pită. Amu nu știu mâca-u-ar așe?”.

De asemenea, sarmalele cu păsat erau gătite în multe case din Fizeș. Iar „pisatu’”, cum îi zic fizeșenii, era făcut manual, la râșniță de piatră. „Era râșniță de piatră la Toderuțu Natului. Punei grăunțele de mălai și sucei din mână. Așa să făce pisatu’. Când tăiei câte un porc, mama nu le afuma piciorile. Picioru dă porc îl pune în tioștii. Pune în fundu oalii câte un ciont. Mai tăie câte o bucațică-două mai mici, le pune d’asupra pă tioștii și pă urmă cureti dimicat ca să nu să ridici d’asupra tioștile și steie și fiarbă. Dacă avei carni, punei, dacă nu, punei ciontu ala, și dimicai on pic dă clisă și ciapă, tiparcă. Mai târzâu s-o ivit orezu”.

Era o perioadă anume în care fetele erau pețite de feciorii care le plăceau. Se pregăteau anumite mâncăruri pentru feciorii care mergeau pe vedere: „În Chișleji să luau fetile și feciorii. Să înțelejeu tânerii amândoi până atunci. Și-apoi în chișleji mere la fată. Era așteptat cu mâncare, cu aituri, cu tioștii”.

De sărbătoarea Paștelui, masa era cu miel sau numa cu tioștii: „La Paști cini pute și ave bani tie miel. Cini nu, făce tioștii și moșocornii cu brânză dă oaie sau scocă. Făceam scoca cu sare sau cu zahăr”.

Ce nu lipsea de la nici o casă din Fizeș era cuptorul de pâine: „Atunci tătă lume ave cuptor. Făce pită, nu cumpăra nimi pită. Când ieșe măraru, făcem vărzar cu ceapă, cu scocă. Cu brânză-i mai bun! Și noi am avut cuptor aci. Făcem pită, moșocornii. Le punem pă tepșii. Mai dămult să puneu pă vatră, pă frunze dă cureti, pă frunze dă nuc”.

„S-o schimbat multi multi! Nu mai faci nimii așe cum s-o făcut atunci! Nici căsii, nici mâncări!”, a spus interlocutoarea.  

Din vremea copilăriei și până azi, lucrurile s-au mai schimbat a considerat nana Floriță: „Amu-s tățî una. Nu că aista-i gazdă, iar aista-i sărac. Atunce erau diferențe între ei. Unii erau pe gazdă, alțî erau pe săraci, alțî erau mai mijlocii. Dă cei săraci era greu”.

„El tătdeauna îi pomenit”

Nora Florița ne-a povestit câteva episoade din viața curatorului Petru Sîrca, omul care alături de alți bărbați ai satului, precum primarul Nicolae Drăgan, s-a ostenit în realizarea unei lucrări importante pentru comunitatea din Fizeș, ridicarea noii bisericii.

Din păcate, nu știm dacă Petru Sîrca, adică Petruța Iutului, este născut în Fizeș. Nepotul său, Leontin Sîrca, spune că cel mai probabil bunicul său ar fi venit din Sâg. În Fizeș, Petruța Iutului a avut grijă de Kirom, posibil evreu, l-a îngropat și, ca urmare, l-a moștenit. Petruța Iutului s-a căsătorit cu Ileana Mițî. Împreună au avut opt copii: Todere, Ioane, Mihai, Flore, Miculae, Veronica, Măriuța, Florița. Și-a construit casa și s-a îngrijit de pământurile pe care le deținea.

Unul dintre cei care îi lucra pământul era Mihaiu Țuțoii. Muncind la Petruța Iutului a aflat că acesta este un om cumsecade și cumpătat. „Cei săraci mai mereu la strană (lucru la strânsul și treieratul grâului) Era nene Petruța Iutului ave ograda asta. O avut Boita. O avut mult pământ. Își băga oameni. Mere la tătuța. Mama și tătuța , ˂Domni iartă-i!˃, acie o mărs mult la lucru pântru bucatii. Mereu la lucru la ii. Le plăce dă ii, erau omeni micuțî, dar erau harnici. Zâceu ˂Atâta costă!˃. Și le plăte, da, o zâs că le plăte! Era un om cumsăcadi. O zâs că nu l-ai auzât pă ala sudind, Domni feri! Era forte cumsecade”, a spus nana Florița, fiica Mihaiu Țuțoii.

În perioada, când administra pământurile bisericii, Petru Sîrca a dat dovadă de corectitudine maximă. Până la valorificarea culturii, recolta era păstrată intactă acasă la el. „O lucrat, ˂Domni iartă-l!˃ pământul bisericii. O avut mălai acolo și l-o adus acasă. L-o depozitat aice. Atâta o fost dă strict și cu mama! I-o spus: ˂Și nu te știu că iei d’aice atarii cucuruz!˃. N-o avut mama după ce și zâcă că a lua. Ala o fost a bisericii și la ala nu s-o întins!”, a povestit nora Florița.

S-a implicat ca și curator al bisericii, dar și ca simplu consilier, în pregătirile care au precedat construirii bisericii din cărămidă. Petruța Iutului a strâns banii de la oameni din sat și a încercat să-i facă să înțeleagă că este nevoie de sacrificii pentru o asemenea lucrare: „Când s-o făcut biserica, mi-o spus Todere, umbla după bani pă număru dă căsii. Nu știu cine o fost omu, da nu o avut bani. Da și-o vândut cânile. Io fost musai și facă rost dă bani, dindi a pute. Și că o fost sărac, pă el nu l-o interesat asta, ci și fii biserica făcută. Dar nici nu o luat d’a nimărui. Capra o fost unu dân sat dă și-o vândut-o. Ce-o avut, omu și-o vândut ca să facă rost dă bani. Și i-o dat banii la nene. Că el o strâns banii, ave un caiet. Biserica trebuie ridicată”.

În anul 1937 când se confecționează cărămida pentru biserică, Nicolae Drăgan și Petru Sîrca se interesau împreună în pământul Petrii Alesi, locul în care se ardea cărămida, de stadiul lucrărilor. Dovadă stă o fotografie din arhiva familiei Nicolae Drăgan. Nicolae Drăgan, care își va pune mai târziu casa gaj pentru a face rost de bani pentru pictură, și Petru Sîrca s-au implicat amândoi înfruntând toate piedicile ivite ca să își vadă visul comun împlinit, o biserică zidită. Din păcate, Petruța Iutului a murit în 15 septembrie 1938, fără să ajungă să se bucure alături de întreaga comunitate de sfințirea bisericii. Sfințirea a avut loc la mai mult de un an după moartea lui, în data de 1 ianuarie 1940. Chiar dacă azi se cunosc mai puțin eforturile sale, faptele rămân neșterse. „El tătdauna îi pomenit, ˂Domni iartă-l!˃, și dacă nu-l scrii”. Petru Sîrca își doarme somnul de veci în cimitirul vechi din Fizeș.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*