Direcţionează 2% pentru un altfel de jurnalism.
Formularul poate fi descărcat AICI
|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Fizeș. De vorbă cu înțelepții satului. In Memoriam Ioan Chiș: „Așe bini n-o fost dă când îi lume. Așe și știți”

La Fizeș, ca în multe sate ardelene, comunitatea se strângea în jurul bisericii. Totodată, comunitatea era mult mai unită dacă existau oameni care să se implice în buna organizare a satului. Duminica sau de sărbători oamenii se întâlneau pentru rugăciune, iar, după slujbă, acasă la unul s-au la altul, pentru a discuta sau pur și simplu pentru a petrece timpul împreună. De aceeași generație cu primarul Nicolae Drăgan este „diacu bătrân”, Teodor Chiș. S-a născut în anul 1904 și a început să cânte în strană de la vârsta de 16 ani. A fost cântăreț bisericesc în timpul mai multor preoți care au slujit în Fizeș: Petru Codeuș, Gheorghe Pop, Gavril Chindriș, Ilie Petru, Nicolae Sabău și Petru Bercea, până la sfârșitul vieții. Adică timp de 56 de ani. De aici și apelativul folosit de fizeșeni, „diacu bătrân”.

„Era om vestit tata”

Pe mama deacului Teodor Chiș o chema Onica Nuții, iar frații lui erau: Ioan Chiș, Șaicu și Maria, soția Mihaiu Ioanii Pavelii, după soț, devenită Gîrbe.

Soția „diacului bătrân” era Chiș Maria (fiica lui Găvrila Luchii) pe numele de fată Roșan, soră cu Ioan Roșan (Ioane Birtoaie) – tatăl viitorului diac, Găvrila Roșan,  soră cu Văsălica Birtoaie și cu Mihaiu Luchii.

Cântărețul bisericesc, care a slujit biserica o viață de om, Teodor Chiș,  a avut patru copii: Anuța, Florița, Ioane și Părasca. Băiatul său, Ioan Chiș, cunoscut în sat ca Ioanea Diacului, este născut în anul 1932 și a rămas pe locul  în care au trăit cei bătrâni.

Acest articol este scris Im Memoriam Ioan Chiș. Interviul cu Ioanea Diacului l-am realizat în primavara acestui an (2019), cu intenția de a creiona o parte din personalitatea deacului bătrân din Fizeș. Și ce poate fi mai impresionant decât să-l vedem pe „diacu bătrân” prin ochii feciorului său! Mărturiile lui sunt infinit mai prețioase și emoționante decât orice tip de documente și acte oficiale.

Din păcate, în timpul scurs de la documentare și până la publicare, s-a întâmplat ce nu prevăzusem, feciorul „diacului” a plecat dintre noi. De aceea, textul  jurnalistic de față se dorește a fi o evocare a personalității „diacului bătrân”, dar și o prezentare a unor momente din viața urmașului său, Ioan Chiș, unul dintre fizeșenii care și-a făcut un rost în locul în care s-a născut. Ioan Chiș a crescut într-o familie cu credință în Dumnezeu. A copilărit în anii tulburi ai războiului. A trăit în vremuri grele, timpuri  în care fizeșenii erau mult mai solidari. Se întreabă  „Oare ce-o dăspărțât așe oamenii?” „Că-n sat nu să mai adună laolaltă”. Apoi, luând fiecare perioadă , pe care a și trăit-o, la „puricat” (regală, comunistă, zilele noastre) Ioanea Diacului dă un verdict pe care am face bine să îl luăm în seamă: „Amu-i bini. Așe bini  no fost dă când îi lume”.

Ne întoarcem în timp, în anii copilăriei. Iar după dialogul cu Ioanea Diacului, la cei 87 de ani ai dumnealui, nu pot decât să-i admir voiciunea, prietenia din glas și mai ales umorul: „Merem la biserica veche cu tatăl meu. Merem prunci. Ne butușem (ne împingeam) acolo. Stăteam în strană cu tata meu. Aveam vreo 12 ani. Îmi băgam picioarele să-i bâzâi pă copiii aflați în față. Ei mă împingeau înapoi. Ne jucam ca pruncii”.

„Diacu bătrânu” avea o voce specială și avea mulți prieteni: „Era un om vestit tata meu. Ca diac pă’aci n-o fost nime, așa și și cânte, o avut voce ace! Și, no, s-o cunoscut cu multă lume! Toată luma îl știa, pă diacu. Avea prieteni, amu nu-s d’acia, o dispărut”.

Deacu Teodor Chiș citea cazania în slavonă. Așa făcea slujba. „A fost un popă bătrân care o șezut aici în vecini. Un bunic de-a Miculai Petri Popii o adus cărți și i-o arătat. L-o învățat să cânte pă tata cazanie în slavonă. I-o m-am mirat: Cum ați putut învăța literele aste tăte?, l-am întrebat pă tata. M-am mirat că io nu le-aș fi putut învăța”, spune Ioanea Diacului.   

Vorbind despre tatăl lui, „ceața uitării” țesută de ani și ani se risipește: „Tatăl meu o cântat și-n biserica veche și în cea nouă. Preot l-am prins pe Ile (Petru) un pic. Și apoi pe Nicolae (Sabău). Petru Bercea o venit în timpul războiului (ianuarie 1944) . Preotul Petru Bercea, când o venit prima dată în sat, o stat la Văsălica lui Iagăr. Să îmbrăca cu suman, nu în popă. S-o temut, nu știu de ce. Îl țîn minte bine că îl vedeam cu sumanul pă el, suman din ăsta d’aci, făcut de Cocorici”.

Cât timp a activat la strană, Teodor Chiș i-a ghidat în arta cântatului și pe alții, fapt recunoscut chiar de ucenicul său, Găvrilă Roșan. La încurajările curatorului Nicolae Drăgan, care intuia că e nevoie de cineva să preia ștafeta, Găvrilă Roșan se învoiește să fie instruit de „diacu bătrân”. „Miculaie Mitruți, el era curator, o venit aci într-o sară cu sfătu’, cu Flore Sfătului. Mă, haida, că ti-i învăța și-i face! Io nu am vrut să mă duc. Și-apoi la urmă m-am dus și m-am băgat cole în strană. Mi-o arătat diacu bătrânu cum să cânt și m-am obișnuit”, a mărturisit cântărețul bisericesc Găvrilă Roșan când era în viață.

Așa se face că, în ultima perioadă a vieții, când deacu bătrân nu a mai putut participa la slujbe din cauză că era bolnav,  acesta era împăcat că în strană l-a lăsat pe ucenicul său pe care-l inițiase: „Un an când a fost beteag tot eu am venit la biserică să cânt”, a spus Găvrilă Roșan. Teodor Chiș a murit la vârsta de 73 de ani, în timp ce la biserică slujea părintele Petru Bercea. A fost înmormântat în curtea bisericii: „Am fost la Oradea ca să primim aprobare  să-l îngropăm în curtea bisericii. Am vopsit iconostasul la biserică ca să îl putem îngropa pe tata la biserică”, spune fiul său.

De copil țin minte că Ioanea Diacului era un mirean „darnic” cu biserica. A oferit mobilierul celor două strane, ansamblul din lemn cu toaca, crucea din curtea bisericii etc. Nu mă pot abține să nu-i spun: „Ați făcut multe pentru biserică”. „Am făcut cât am putut”, vine răspunsul de o modestie ce-mi încurcă șirul întrebărilor.

„Din 1940 până în 1944 am fost ungur”

Primii ani de școală ai lui Ioanea Diacului coincid cu anii celui de-al doilea războimondial. Ultimile trei clase primare le face în limba maghiară pentru că Ardealul fusese luat forțat de Ungaria în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. „Am făcut școală aci (în Fizeș). Prima dată, înainte de război, a fost dascăl Voicu, am făcut cu el clasa întâi. Din 1940 până în 1944 toamna, am fost ungur. După ce s-o dat Ardealu’, o venit învățător ungur. După război, din 1945 până în 1947, o venit  popa Bercea și ne-o învățat. Cu Bercea am învățat doi ani, clasa a cincea și a șasea”.

De o vârstă cu Ioanea Diacului, din sat au fost: Miculaie lui Brumar, Todere lui Buric, Găvrila Crăciunii Curtului, Ileana Pașcu Monului însă nu mai trăiesc niciunul.

„Aveți leat în viață, în sat?”, întreb curioasă. „Dacă stau și mă gândesc mult….nu mai este nici unul în viață. Toți au murit”, răspunde resemnat interlocutorul.

În timpul primului război mondial, băieții mai mari din sat erau înrolați obligatoriu de unguri în așa-numita „premilitărie”.  În Ardealul ocupat, oficialitățile maghiare se asigurau astfel că dispun de trupe pentru front în caz că războiul se continua.  „Îi țin minte pă pruncii mai bătrîni ca mine, secretarul și alții de vârsta lui. În timpul ungurilor, se făcea premilitărie. Aveau puști de lemn. Venea o dată pe săptămână câte un „zazlouș”, un gradat care ne pregătea. Căile (o zonă de la intrarea din sat dinspre Sâg) erau amenajate pentru premilitari, care făceau exerciții și instrucție”.

În timpul acestor pregătiri militare, a avut loc și un accident nefericit în care doi tineri fizeșeni au fost răniți de o căpetenie ungurească:  „Acolo un zazlouș l-a pușcat pe Flore Sferdii și pe Nelu Pecului. O umblat după un iepure. O tras după iepure. Și o zburat alice în gât la Nelu Pecului. La Nelu s-o cunoscut pă veci. Pe Flore Sferdii l-o pușcat în picioare”.

Tot din acele vremuri, Ioanea Diacului își aduce aminte de evreul din sat, Șolomon, care avea magazin. „Avea car tras de cai. Mergea la Șimleu. Și aducea lucruri. Merei și comanzi și îți aducea jidovul , îți dăde fără bani. Și cosile dacă vinde jidovul le dăde pă garanție. Dacă una nu era bună, o ducei înapoi. O prime”.

Copiii evreului Șolomon se jucau împreună cu pruncii deacului Chiș : „Îi țin minte pă prunci, veneau mult pă la noi. Șolomon avea pă Moisi, Markala, Olga, Ibi și Bobu. Bobu era dă vârstă cu Părasca noastră. Să mai sfădeau amândouă. Șolomon o murit aici și l-o îngropat  în temeteul evreiesc”.

Fizeșenii trăiau în bună înțelegere și cu evreii din zonă. „Dacă merei în Crasna, la târg, ca să-ți cumperi un cal ori două vaci, era un jidov în Crasna, Klein, care, dacă-i spuneai ce-ți trebuie, te împrumuta de bani. Erau oameni corecți. Făcea un plan până când îi țânii banii.Țân minte că birăița bătrână, cuscra bătrânului nost, o cumpărat într-o primăvară patru pui de diboli. Klein i-o cumpărat. Și o mărs birăița și i-o adunat în ciurdă și toamna i-o vândut, i-o dat banii la evreu, la Klein, i-o rămas și ei bani”.

Din păcate, în 29 martie 1944, Consiliul de Miniștri maghiar aprobă 69 de ordine guvernamentale antievreiești, care marchează începerea deposedării tuturor evreilor (inclusiv a celor din Transilvania de Nord) de drepturi cetățenești, separarea și izolarea lor de restul populației.

În urma acestor ordine, oficialitățile maghiare dispun măsuri stricte și-n ținuturile ardelenești. În Fizeș, cel desemnat să-i transporte pe evrei a fost deacu Teodor Chiș: „Fiecare om avea șapte zile de prestație la stat, fără bani. Tata o trebuit să le ducă cu caru pe muiere lui Șolomon și pe fete. Le-o dus la Cehei. Unde-i fabrica de mobilă, acole era un șes. Acolo i-o pus pă tăți. Înainte să-i strângă pă jidovi le-o pus o steauă. Pe hainele lor trebuiau să poarte steaua. Vai de capu lor! Așa o pățât, bieții jidovi, săracii!”!

„Ce-o dăspărțât așe oamenii?”

Acasă, în gospodăria țărăneacă, era mult de lucru, iar statul își trimitea funcționarii  după impozite: „Aveam doi cai, o vacă. Bunica mea, Onița Nuții, era singură, avea slugi, avea câte patru boi, câte trei vaci și câte 20 de oi. Aci pă locul ăsta. Clădirile erau acoperite cu jupi, cu paie. Veneau perceptorii după impozite,  pe timpul acela. Bătrânii nu știau ce aveau de plată. Venea perceptorul, striga „halo” și „lada”. Dacă nu aveai bani, îți lua ce aveai din gospodărie. Nu a fost ușor nici atunci. Nu aveai de unde face bani. Dacă nu aveai un porc sau să vinzi ceva, nu aveai bani. Erau oamenii așa că nu aveau din ce să-și plătească impozitul”.

Se muncea cu greu pământul, dar oamenii din sat se ajutau reciproc: „Tătă lume știe cosî, ba că școlă de cosaș n-o fost! Dar cine o avut un pic de pământ o fost gospodar. El și-o cosât pământul lui, el și-o săpat. Mai erau care aveau numa câte o vacă și să înțeleje unu cu celălalt și prindeau vacile laolaltă. Azi merem și îmi aram io, mîine mere vecinu. Așe am făcut, așe am triit. Nu s-o putut altfel faci. N-ai avut ce face că nu erau nici bani. Oamenii , săracii, o fost bugăți care o răbdat și fome”.

Fizeșenii se susțineau la bine și la greu. Astăzi nu se mai regăsește acea solidaritate sinceră.  ”Io nu știu ce o dăspărțât așe oamenii? Și-n sat nu să adună laolaltă. Dar atunci făceau câte un uspăț cu vecinii, cu neamurile, amu tătă lume stă fiecare. Televizorul o dăspărțât oamenii dă ‘olaltă. Stau la televizor. Petre Ioanii Pavelii, tata secretarului, mereu la biserică, veneau p’aci, în fiecare duminică. Ori veneau la noi, ori merem la ii. Așe era. Și era bine așe”.

„O scăpat caii!”

Vremurile erau aspre, mai cu seamă că al doilea război mondial era în desfășurare. Trupe rusești care luptau alături de români pentru eliberarea Transilvaniei de Nord au traversat satele sălăjene, inclusiv Fizeșul. Toate casele de pe lângă drum au fost „vizitate” de ruși și au fost deposedate  de bunurile mai de preț. Casa și grădina „diacului bătrân” au fost „ocupate ” de trupelor rusești pentru a-și instala aici bucătăria. Rușii au luat caii „diacului”, însă în cele din urmă caii au fost recuperați. Potrivit mărturiei Ioanii Diacului se întâmpla în toamna anului 1944:

„Au venit sara. Noi îmblătem ruje. Avem ruje tietă. S-o băgat până ne-o umplut casa și s-o culcat toți jos. La noi o fost bucătărie rușilor. Și-n ogradă o fost o sută și ceva dă cară. Cu cai, cu boi, cu ce-o fost. Dimineața am țâpat caii la pășune în ogradă. O văzut tătuța că un rus o mărs în ogradă și s-o uitat pă dâncoace și pă dâncolo. Și o zâs tătuța, ˂Domne iartă-l!˃„ Mă, ar trebui să iei caii și-i duci d’ aci că ni-i-or lua aiște” Și m-am dus cu caii până la Rât, unde o fost grajdurile colectivului. Acolo m-am întânit cu Crăciunea Țuțului și cu alții cu cai. Am stat și io cu ii. Rușii o mărs în ogradă și o căutat caii. O văzut că nu-s caii. I-o căutat pă teren. O venit acolo la noi și o luat: o iapă, una era știoapă un pic dă picior. Avem și un mânz mic. O dus caii la jidovi,  acolo erau o grămadă de ofițeri. Și aci la noi erau. Aveau o bucată mare dă carne pă masă. Tăieu și mâncau. Aveau și șapte-opt animale pe care le tăieu și făceau mâncare. Pălincă aveu pă masă, erau morți dă beți. Făceau foc. Curetiul tăt ni l-o cules. La Petre Ioanii Pavelii s-o mai instalat, la secretaru, la toate casele de pe lângă drum. Cei de la masă au văzut ca suntem necăjiți după cai. Și-un ofițer beat ne-o făcut semne. O mânat pă un rus să aducă un cal. Ofițerul s-o urcat pă cal și o adus caii noștri.  Ni-i-o scos caii. O scăpat caii! Și m-am dus cu ii, știi indi? O avut Găvrila Ioanii Florii vie lângă Sodoale. Acolo avem și noi pământ, mai încolo un pic. Și m-o lăsat pă mine cu caii și cu boii Găvrilii Ioanii Florii. Am stat sângur tătă zua să păzăsc animalele. Aveam vreo 12 ani”.

Rușii, amatori de acool, dacă nu au găsit tărie în casele oamenilor, au tras în căzile pline cu prune: „Aici nu aveau de unde să beie pălincă. Erau căzile plini cu prune. Au pușcat prin cadă și țâneau gamela și beieu mustul”.

A doua oară când au trecut prin sat, rușii au luat boii Onichii Nuții, mama „diacului bătrân: „Bătrâna ave boi și vaci, merem la apă cu ei, acolo la Ioane Mihaiu Paveli era o fântână în mijlocu văii. Acolo era apă numa. Merem păsta ograda sâganilor ca să ajungem la fântână. Bătrâna tăt o venit la taică-meu să meargă cu ea, să o ajute. Atunci trece armata pă jos. Și cu boii o trecut, cu carele. Erau rușii.Când bătrâna o venit cu boii de la apă, un rus s-o băgat între boi și vaci și o scos boii și i-o pus la caru unui tusan (țăran din localitatea Tusa). Boii tusanului nu mai puteau mere că nu erau potcoviți. Tusanu ce-a faci? Nu-mi las caru. Mă duc cu ei”. Când boii nu o mai putut mere, și i-o luat și s-o dus acasă, la Tusa. Boii voștri o mărs ca doi cai!”, ne-o spus tusanu când s-o întors”.

După aceste trupe, au urmat altele mai dezorganizate și periculoase pentru populația civilă lipsită de apărare: „După ce o trecut rușii ăștia. O venit alții, în găști, dezorganizați. Să auze: Iară vine o gașcă de ruși! Veneau să te jefuiască. De ăștia trebuie să te ferești. După muieri umblau. Femeile trebuie să se ascundă. Bărbații nu se duceau nicăieri. Rămâneau să-și apere ce aveau. Se temeau oamenii de ei. Îi vedeau îmbrăcați militari. O putut face ce o vrut cu omul că nu le făcea nimeni nimic”.

Păgubiții nu și-au mai recuperat pierderile, doar au fost puși pe drumuri : „După război, cui i-o făcut pagubă frontu putea să declare. Bătrâna (Onica Nuții) l-o pus pe Mihaiu Ioanii Paveli, ginerele ei, să meargă să-i aducă animalele. S-o dus, n-o găsit boi. O adus doi cai nimorici, unu rănit de șauă, altul de altceva. O venit o lege că toate capturile rușilor să fie strânse în Crasna și să să aducă și mâncare pentru animale. Bieții oameni numa și-o făcut dă lucru”.

Trei ani în armată

După război, Ioanea Diacului manevrând neglijent pușca tatălui de vânătoare, s-a rănit rău la mână: „M-am împușcat în mână. Cu armă de vânătoare. Eram prunc și bătrânu avea armă de vânătoare. Mă duceam de multe ori cu el la vânătoare. Și socru avea armă de vânătoare, Mitruța (Nicolae Drăgan). Au fost vreo trei-patru în sat. Am fost la vânătoare, la pădurea din Marin, numai eu cu el. Când am venit acasă, el fuma. Era mare fumător. I s-au terminat țigările și mi-a dat pușca mie ca să-și facă țigări. Avea o pușcă care se umplea pe țeavă deasupra. Avea o vărgea cu care băteai pulbere, alice, le băteai în țevi și le presai acolo. Era după timpuri. O fost ieșită vărgeaua, am prins de gâtul patului și cu o mână am ridicat și am apăsat vărgeaua. Dar am apăsat și  pe trăgaci, din greșeală. Și mi-o intrat altal prin mână”.

Intervenția medicului a fost superficială din lipsa ustensilelor și materialelor medicale: „M-o dus la Valcău la doctor și m-au trimis să mă ducă la spital. A doua zi m-o dus la spital, în Șimleu. Era un doctor, Bârcă. Nu o avut cu ce să mă panseze, să mă coase. Nu mi-o aranjat nimeni oasele. Cum m-o legat el, așa s-o vindecat”.

Cu toate că mâna era afectată, n-a scăpat de militărie. În anul 1952  s-a însurat cu fata lui Nicolae Drăgan, dar a fost și înrolat: „M-am însurat în 1952 și toamna am fost dus în armată. Am stat trei ani de zile în care o dată am fost acasă. Am făcut la Caracal și Mediaș. Nu trebuia să fac armată cu mâna asta. Dar nu m-o lăsat”

În armată, condițiile erau proaste și se răbda multă foame: „La început am fost la o școală de parașutiști, la Caracal. Dar nu mi-au dat armă în primire decât pistol. Apoi am fost trimis la o școală tehnică de aviație, la Mediaș. Am stat pe postul de control, eram ajutor alături de un sergent. A fost bine la Mediaș, dar la Caracal, era o tină și o mizerie, să te ferească D-zeu! Era la Mediaș Aurelu’ Buțulescului, din Mal, grăitor la nunți, era căruțaș la cai, duce pită de la brutărie la bucătărie. Am avut noroc cu el. Nu ne ajunge mâncarea. Că doră când ne ridicam de la masă, eram mai flămânzi! De ciie vechi rămânea mâncare pe masă. De noi nu rămânea. De ne întindeam la masă după ce o rămas, strâgau la noi, măi!”

 Cu soția sa, Florița, a avut trei copii: pe Maria, Florian și Teodor. Și-a ridicat casa, grajdul și a asigurat cele nesesare familiei. A lucrat în Baicoi, în agricultură. „M-am dus în Băicoi. O venit unul care ne-o dus la lucru. Ne-o dus la sapă. Era câte un șir de 200-300 de metri de lung de săpat. Avei de săpat! Așe o fost”.

 „Tăt bieții oameni o fost apăsați”

Ioanea Diacului își aduce aminte de începuturile comunismului în Fizeș:  „Primii membri ai PCR în sat au fost: Flore Roiului, Ioane Tomii -președinte în sat, Curtean și Țurcaș. Ei o condus satul. Făceau ședințe. Dacă nu erai membru de partid nu te puteai angaja nicăieri. După ce te-ai angajat trebuie să contractezi un porc sau un vițel. Când venea marfă la cooperativă (nu eram eu atunci în coperativă) nu venea atâta marfă câtă le trebuia oamenilor. Materiale le împărțeau ei cât să se deie oamenilor”.

 A fost angajat ca achizitor, fiind recomandat de casierul ccoperativei, Teodor a lu Ghiortoș din Fizeș: „Todere lui Ghiortoș, casier la cooperativă,  el, Domni iartă-l!”, mi-o zâs, Nu vrei să vii la noi că ne trebuie achizitor? Achizitorul cumpăra ouă, găini, când trebuie să cumpere coperativa, iar când avea produse de un transport trebuiau trimise . Găvrila Miculai Toderii Oanii o fost făcută școala comercială. El lucra merceolog la magazia cooperativei, aducea marfă, acole unde o fost oloirea Ioanii Țitreanului, în Sâg. Găvrilulța o găsit serviciu la Zalău și eu m-am dus în locul lui. Am rămas acole. Și am lucrat acolo, cumpăram prune , veneau oamenii cu lăzile pline de prune. Le cântărem, le plăteam. N-aveau cu ce le transporta. Nu era așa ușor de mașină. Mere mustul pe jos din lăzi”

Experiența căpătată l-a ajutat să se angajeze ca vânzător la magazinul din Fizeș. „Dămian lucra gestionar în Fizeș, dar s-a pensionat. Și am venit ca gestionar. Am lucrat în cooperativa veche, de la colțu podului , și apoi în cea nouă”.

Oamenii nemulțumiți de rațiile la mâncare impuse de regim se răzbunau pe vânzători: „Cât am fost în cooperativă, aveam tabele cu numere de casă, pentru pită, lapte și uloi. Pe timpul lui Ceaușescu, nici pită, nu-ți dăde, numa rație de pită. Și uloiul trebuia să dai 100 de grame la fiecare. Trebuie să fac cu tătă lume tabel. Primisem ordine precise că, dacă oamenii erau plecați undeva la lucru, să nu dau rațiile de alimente acasă, că le primesc acolo. Și așa am făcut în cazul celor care au fost plecați. O femeie mi-o dat o palmă aci la cooperativă de mi-o zburat cușma din cap”.

La rație era și petrolul, iar în lipsa lui se utiliza ulei de floarea-soarelui: „Mai vindeam petrol. Tot cu porție. Oamenii îl foloseau la lampă. Când nu aveau petrol dă indi cumpăra, (nu întotdeauna era) foloseau uloiul de ruje. Puneai uloi în blid și puneai un fitil din fundul blidului până pă marginea blidului. Și așa să lumina în casă”. 

Apoi, a mai fost o perioadă în care la orice cumpărături erai obligat să iei și pește. În acest sens, gesionarul era bine instruit„Nici un cui să nu dăm la oameni dacă nu cumpără pește”.

În acele timpuri, oamenilor le lipseau multe lucruri: „Atunci nu aveai voie să ai drujbă în ocolu tău. Mai la început, nu aveai voie să ai mașină. Aro, nici poveste și-ți deie! Tăte tăte numa le-o făcut și le-o trimis. Într-un fel tăt n-o fost rău că nu o rămas țara dător. Dar, tăt bieții oameni o fost apăsați!”

Comparativ cu perioadele traversate în timpul vieții sale, în opinia Ioanii Diacului, prezentul pare să conducă detașat: „Amu-i bini. Așe bini, no fost dă când îi lume. Așe și știți. Tăt ce îți trebe ai. Mei indi vrei. Vii când vrei”.

Mulțumiri familiei Chiș pentru sprijin în realizarea textului jurnalistic, pentru fotografiile puse la dispoziție.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*