Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Fizeș: De vorbă cu înțelepții satului – Sîrca Floare

Sîrca Floare: „Amu-i raiu pă pământ”

A trecute peste multe în viață, dar a știut să se lupte cu greutățile și să învingă anii. Nana lui Anghel este o femeie primitoare, caldă, iar atunci când povestește despre viața ei o face într-un mod natural, dar care te emoționează. Este un exemplu pentru modul onest în care a trăit și încă trăiește, pentru felul înțelept în care a procedat în încercări, pentru felul în care a respectat voia părinților, dar și îndatoririle de soție și mamă. S-a născut în satul Lazuri, în anul 1928, însă la 18 ani și-a urmat soțul, pe Sîrca Aghel, în Fizeș, aici întemeindu-și o familie frumoasă.

„Era dă tătului tare rău în lume”

Copilăria ei a coincis în bună parte cu anii în care se desfășura cel de-al doilea război mondial, o vreme aspră pentru multe familii de ardeleni. Astfel, Floarea cea mică și gingașă a trebuit să fie sprijin pentru familie încă de la o vârstă foarte mica. Și nu s-a împotrivit. A fost o copila ascultătoare și săritoare la toate muncile gospodărești și de pe câmp. A plecat de acasă de la 7 ani.

„M-o trimis ai mei la mătușe Anuța în Vălcău. O mărs bărbatu-său în armată. O fost război o trebuit să meargă. Și o rămas mătușe cu prunc mic și cu două vaci. Nene (bunicu n. red.) și-o bănit de fata lui și-o zis:-Du-te fătu-meu și o ajută pă mătușe-ta, cotă dă prunci și de vaci! Și am stat acolo trei ani.”
După trei ani ca slujnică la Valcău a trebuit să plece iar la lucru într-un alt sat vecin, Preoteasa, la o moară. „O venit acasă o mătușe din Preoteasa că să mă duc la ei. Gheorghie Simionii mere în armată și era nevoie de cineva la moară. Mărie de la moră mai vindea la baba câte-o vică de bucate că era dă tătului tare rău în lume!”

Pâinea cea de toate zilele era pita din secară și mălai. „O răbdat oamenii foame de ferească Dumnezeu! Io nu am răbdat că eram la moară, acolo de ajutor. Și venea baba (mama n.red.) la moară la Preoteasa, Doamne iart-o! Că așa ne-o spus să-i zâcem babă, așa ne-o învățat. Și era pă podu căsii plin dă săcară. Că nu o lua statu, dar celelalte bucate le lua: -Tu, du-te, pune-i la mă-ta micuțu aista! Așa era atunci, se măcina săcară și mălai și făceam pâine. Pita de săcară o făceam cu aluat, nu să făcea cu listău că să făcea numa clic. Săcara o strângea de pe câmp în jupi (snopi). Murluie pă jos cu pământ pă un dărab dă loc. Și îmblătea săcara. O vântura și apoi o ducea la măcinat. Cu jupii acopereau căsile. Rar făceau ai mei rând de făină de grău. Mama o venit odată cu 25 de kile de grău în spate de la soră-sa, din Tășnad.”

La moară a muncit până la vârsta de 16 ani, când s-a întors din nou acasă la părinți „Șase ai(ani n.red.) am stat slujnică la Preoteasa. M-am întors acasă unde am stat un an. La tata i-am prins bine, merem cu el la sapă. Și la baba, că făceam ce puteam. Doamne iartă-le sufletu!”

„Doamne, rău îi să nu știi carte!”

S-a împăcat de mult timp cu toate neajunsurile din copilărie, dar peste ce a trecut cu greu a fost faptul că nu a făcut carte. „Nu m-am dus la școală. Eu nu am mers la școală! Nu, în viața mea! Când să mă duc la școală, tata nu m-o lăsat. M-o trimis la mătușe Anuța în Vălcău să-i fiu de ajutor. Tata avea o vorbă că pruncii trebuie să meargă la școală, dar fetele, nu, că nu merg de acasă. Dar păntru asta am umblat pe la Filipeștii de Pădure, cu trenu, la Aiud la Anghel. O dată el o venit acasă la Fizeș pă altă parte. Nu erau telefoane. Am mers la sora-sa la Târgu-Mureș până o venit înapoi de acasă. Am umblat singură la Timișoara, la Reșita la fete, așe fără carte. Cu pruncii am învățat și io, pă lângă ei, săracii. Nu și-i învăț io pă ei. O fost greu. Ce gândeam io: Doamne feri, să am prunci și să nu meargă la școală! Acăr cât de greu să fie, i-aș purta la școală că, Doamne, rău îi să nu știi carte! ”

Dă nu-i împărțî noaptea în două/ pă Paști nu mai umbli cu haini nouă

Ca tânără fată a fost inițiată cu munca pe care o făceau în special femeile: tors, țesut. „Zâceau niște muieri pă atunce, descântau, că și atunci mai erau vigane dintre ele: Dă nu-i împărțî iarna noapte în două/ pă Paști nu mai umbli cu haini nouă. Adică jumătatea o dormi, jumătate o torci. Apoi, numa melițatul.. .Te bagai în toptilă până în brău. Apa era cu gheață pă deasupra la cânepa de toamnă. O alegei din holdă, tăiai cu securea rădăcina, o făcei monuși, o legai cu o funie sau cu răchită și o țâneai în toptilă o săpămână. Cânepa de toamnă trebuia ținută în apă trei săptămâni. Scoteai cânepa o întindeai și se ținea deolaltă. Făcută monuși o puneai la uscat. Se melița, o trăgeam în grebăn, o făceam cu pieptenele. O făcem caiere. O torcem. Numa supărare ști! Din ce m-am știut, tăt așa am făcut, lipideauă, saci, de tăte.”

Fetele torceau lâna acasă îndrumate de femeile mai în vârstă din familie sau singure, când se adunau mai multe la un loc, în habă. Feciorii le vizitau și își petreceau timpul alături de ele. „Și apoi tătă noapte umblau feciorii unde să făcea habă. Era habă colo, colo. Așa se întâlneau tinerii, la habă și la dans”.

Dar nana lui Anghel nu a avut acces la asemenea distracții:„Venea Anghel în habă în Lazuri și nu m-ar fi lasată și pă mine părinții.” Totuși, fata Toderii Ioanii Gheorghii, se putea veseli duminica, ca alte fete de vârsta ei, la joc, împreună cu feciorii din sat: „Danțul se ținea la Lazuri, în sură la Ilioaie, iar după ce am venit în Fizeș, în șură la Flore Mericanului. Unde -i amu magazinul, acolo era o casă și jucam. Erau și oameni bătrâni, mai tineri care se adunau și se mai distrau.”

Fetele se pregăteau pentru ieșitul în sat, de sărbători. Îmbrăcau hainele cele mai bune. Garderoba unei fete se rezuma la doar câteva rânduri de haine de care avea mare grijă. „Era rău de haine. Nu aveai de unde să-ți iei un metru de material, chischineu, zadie. Dă nimică. Mi-am făcut rând de niște hănițe în Preoteasa la Ghiorghie Simioanii. Aveam trei rânduri de haine cu care să merg în sat. Apoi dacă îi merii în tătă săptămâna în sat cota și le speli. Feciorii își făceau cizmele cu cremă neagră, cu box, Când jucau să băteau pă picioare. Te murdăreau pă haine. Și cota să le speli în tătă săptămâna, iar hainile să mai rupeau.”.
După ce îmbrăcau straiele cele mai bune, fetele își împleteau cosițe. Doar două-trei femei din sat știau să împletească și erau tot timpul asaltate de fetele dornice să facă impresie bună la feciori. Mama Floricăi se număra printre ele. „Baba știa împleti tare fain. Când mereu fetele la danț veneau la ea multe fete din sat (Lazuri n. red.): Măriuța Ileoai, Măriuța Bortoșoaie, Sânza, Florița- fata Sfătului. Una mătura prin casă, alta făcea altă treabă ca să poată să le împletisească pe toate. Împletea în cinci, două cozi și în mijloc o tică lată cât mâna. Și sub tica cea lată era păr despletit, iar mai jos iarăși împletit. Nu știa oricine împleti așa. N-am mai văzut așa împletitură nicăieri, niciodată. Atunci așa se împlete. Și după ce veneau de la danț, se despleteau și-și făceau două cozi obișnuite.”

Sanie cu zurgălăi/năzdrăvani sunt căluții tăi

A venit, apoi, vremea măritișului, pentru asta căzând de acord mai întâi părinții, apoi cei în cauză, tinerii. Părintele Petru Bercea a celebrat cununia.
Amintirile legate de nuntă sunt încă foarte vii, deși au trecut de atunci o grămadă de ani. „O fost o zăpadă, prin 46, că de abia o mers caii cu mine. Mi-o spus și timpul cum am fost când am venit mireasă. Cum am ieșit de la cununie, mireasa o mers înainte cu temătorii ca să o ascundă pe când sosea mirele. Așa era obiceiu. M-o ascuns în poiată. Să bagă oamenii în casă la cie a noști. Mă, și să începe un viscol! Și apoi, oamenii care cum o putut veni de acolo. Erau corinteii, oamenii miresei, și nuntașii, cei ai mirelui. De la fată acasă, mireasa trebuia dusă la mire, la Fizeș. Am stat pă talpă un ceas dă vreme că nu am putut dă vânt. Nu vedeai nimică-nimică de viscol. Nu mai îngăde vreme ca să iasă oamenii să merem dară. Și apoi nuntașii numa să merem.”.

Pe așa o vreme, prin nămeții cât gardurile, mireasa a înaintat pe ulița mirelui cu o sanie trasă de caii. „Io o cotat să vin în sanie cu caii. Am venit cu Miculaie Curtului și cu Ile Curtului, feciori pă-atunci. Domne-iartă-i! Ei o fost că, no, s-o țânut dă neam cu Anghel. Și Ioane Curtului mi-o fost nănaș. Nu o putut săracii ce cai să vină așa vreme o fost! Ile și cu Miculaie erau pă dânapoie cailor. O, Domni, nu lăsa! Când m-o adus pă aci dealu ăsta în sus, numa io am fost în sanie, așa o fost o neuacă cât gardurile. După ace o venit vântu și o învârtit-o.”

Din cauza viscolului, zestrea miresei a rămas acasă. Nu a putut fi luată. Cei doi feciori care duceau mireasa nu s-au lăsați intimidați de viscolul de afară. Au ajuns cu ea la destinație: „Nene:-No, lăsați hainele miresei, să nu le ducă cu sanie că le udă neaua! Ca să mă apăr de vreme am pus pe mine două fețe de masă. Nu erau nailoni ca să te acoperi. Tăte, tăte hainele o fost ude când am ajuns!”
Tinerii căsătoriți au luat masa împreună cu nuntașii. S-au întins mai multe mese să încapă toată lumea, în casa mirelui și a unei vecine. Dansul s-a ținut în sură la un alt vecin.„Aci o fost casă mai mică dar era și casa lui Bulgăroaie și când o venit oamenii din Lazuri, din partea mea, s-o pus mese și în casă la Bulgăroaie. De jucat o jucat în șură la Corniș. De cântat o cântat hededușu Ioane Cocului din Lazuri.”

Pe masă bucatele au fost după rețetele de atunci, gătite în casă. „S-o făcut, Doamne, tare rea lume o fost oarecând față de amu, în patru oale mari de pământ tioște cu pisat! Rișcașu (orezu n.red.) nici nu l-am văzut pă-atunci. Oamenii sămănau ruje și făceau uloi. Și așa găteau cu uloi dă ruje și cu ceapă. Și când erau nunți în Lazuri, prin vecini, tăt la ai noștri veneau și făceau și le ferbeu. Înaintea cuptorului era o vatră și acolea făceau jar și pă lângă jarul ală puneau oalele să se fiarbă. Cătră sarmale au mai făcut zamă de hiribii. Asta era mâncarea la nuntă.”

Tânără mireasă a fost îmbrăcată complet în alb, în simple straie ardelenești: „Eram îmbrăcată în pole și cu zadie. Făceau zadie albă, pentru mireasă ca să fii albă tătă.”
Fata care a învins nămeții încă din ziua cununiei s-a dovedit o femeie curajoasă. S-a acomodat în noul sat, în Fizeș, s-a deprins cu obiceiurilor de aici, a cunoscut oamenii și a devenit încet una de-a lor. Nu a fost ușor, mai ales că pe lângă îndatoririle de soție, au venit repede cele de mamă. „Cine se mărita știa că trebuie să meargă înainte. Atunci nu se lăsau așe deolaltă. N-ai auzit pă nimeni cum să lasă amu. Cum o fost bine, rău, nu să lăsa. După ce m-am măritat, Anghel o mers în armată lângă București. Îl aveam deja pe Aurel mic și eram însărcinată a doua oară. A făcut armata doi ani, iar acasă a putut veni de două ori.”

Pe atunci femeile nășteau mai mult acasă, fiind asistate de femei pricepute. Nana Floriță a născut cu moașa Măriuța Lupoaie, dar mai era în sat o moașă mai bătrână, pe nume medreană: „Măriuța Lupoaie era moașă, o muiere înaltă, pogană(solidă n.red). Era mamă la Miculaie, Gheorghie și Todere Lupoaie. Cu ea nășteau toate femeile în Fizeș. Te ajuta să naști și timp de o săptămâna venea acasă dimineața și seara. Te ajuta să speli pruncul. În schimb ofereai bani sau ajutai la munca câmpului.”
Pe nana lui Anghel a adus-o pe lume tot o moașă din Fizeș, pe nume Medreană. „Când m-o născut baba pă mine, era o moașă Medreană din Fizeș, soră cu Florița Lesii. Și îi plăcea să dea numele fetelor ce se nășteau după numele ei. Și eu am avut o soră Medreană după numele moașei. După ce am venit în Fizeș moașa o murit. O muieruță mică era. Și-n Lazuri ea a mers la tăte femeilor.”

„Până-i lumea nu mi-o picat lucru din mână”

În sânul familiei au venit, rând pe rând, trei copii. Ca să le ofere copiilor cele de trebuință cei doi soți lucrau pământul. Nana Floriță mai cosea la mașină diferite piese de îmbrăcăminte pentru femeile din sat (fuste, rochii etc.): „Până-i lumea tăt lucram. Puneam cartofi, mălai, săcară. Am stat 19 ai împreună cu tata și mama lui Anghel. Am avut oi până o murit bătrâni, apoi ne-am luat vacă. Ne-am luat una. Am avut și două. Aci până-i lumea nu mi-o picat lucru din mână. Că așa am fost io. Cu mașina dă cusut, pă afară, la pământ. Când am fost tânără, n-am avut atâta pământ. Ne-am pus hiribii și-n în Călin (cătun îndepărtat de Fizeș). Nene o avut un pic dă pământ, dar nu ni l-o dat nouă, o cotat să trăiască și ei cu oarici. Ne-o dat o vecină, Florița Pavelii Bandiului, ca să-l lucrăm. Pus-am hiribii și pă Dos, chiar dar acolo nu era pământul păntru hiribii(cartofi n. red).

S-a dovedit că este greu să-ți întreții familia doar din agricultură. Astfel capul familiei, Anghel, a fost nevoit să meargă la lucru prin țară. „O încercat să lucreze la Timișoara, dar n-o strâns tare mulți bani. O venit acasă și ne-am gândit ce să facem, cum să putem trăi. Sora lui l-a ajutat să se angajeze ca și gardian la Aiud, la pușcărie. O venit un ordin că oriunde îl vor trimite să se ducă. Și el o crezut ca poate îl vor trimite în Rusia. Și s-o lăsat de acolo.”

Anghel a mai avut trei locuri de muncă, la Filipeștii de Pădure, la cariera din Poieni și la biserică din Fizeș, sfăt șapte ani, după pensionare. Pe perioade mai lungi sau mai scurte tânăra femeie și-a însoțit soțul. De pildă, la Poieni a stat trei ani însă odată cu venirea colectivului femeia s-a întors acasă. „Anghel a fost îngrijitor de vaci la Filipeștii de Pădure cu Petrica Irinii și Ioane Rațului. Erau sonde, niște toptile cu mocirlă, mai cădea câte o vacă acolo. Ai, multe te mănâncă cât ești pă lumea asta! Pruncii au rămas acasă cu bătrânii. Dar am venit de la Filipești, iar Anghel s-a angajat la carieră la Poieni, paznic, de unde a ieșit la pensie. O fost mulți d-aice care lucrau acolo. Io făcut rând la Ioane lui Mihai de servici. Dă aceia Ioane și Anghel până amu o trăit, dar ceilalți, săracii, o murit mai repede că o fost praf mult.”

Vezi cum ne-am cotat noi pita oarecând?

Până să se introducă mașină zilnic de la Poieni spre Fizeș, primii muncitori mergeau pe jos. Iar nana lui Anghel își petrecea bărbatul vreo 6-7 kilometri. „Când am făcut vaioaje la poiată (grajd n.red), l-am băgat pă Ghiorghie Lupoii la lucru. Lui Anghel îi era urât noaptea să meargă singur pă jos. Și merem noaptea cu el până să făcea zuă, păstă pădure, păstă pământuri, până la Tusa. De acolo io mă întorceam acasă, iar el se ducea către Poieni să ajungă la serviciu.”
Acasă o așteptau treburile gospodărești, copiii, dar și normele de muncă de la colectiv. „Colectivul îți făcea porție de grâu. Și trebuia să seceri, să faci cruci. Când era gata strâns ei veneau și-l luau. Ne împărțeau și de cosât. Am fost și la cosât. Vezi, cum ne-am cotat noi pita, atunci, oarecând? Vai dă noi!”

Nevoită să facă și muncă de bărbat pentru a putea preda colectivului recolta la termenul stabilit, nana lui Anghel n-a fost menajată de remarcile ironice. „Venea Anghel din Poieni și merem în țarină amândoi unde ne împărțea de cosă. Să râdeau oamenii: -Muiere să cosească alături dă barbat!, -Cine-i muiere ce care cosește?”

Au trecut anii, copiii au crescut. Fetele îi sunt de mare sprijin. Pe băiat l-a pierdut de multă vreme. Și Anghel s-a dus. Acum nepoții îi aduc bucurie în suflet. Pe ulița de pe deal nana lui Anghel te primește cu brațele deschise. Și cum ar putea altfel să te întâmpine femeia care nu a urât pe nimeni: „Dă când îs io nu m-am sfădit cu nimeni. Cu tăți vecinii mă înțelegeam bine. Și erau multe case p-aci, tăte locuite: la Domnica, la Căuaciu, Mihai Dichii, Medreana Ursului, Simina Ursului.”

Tradițiile gastronomice la Fizeș, notate de la nana lui Anghel

„Zama de cartofi” era foarte frecvent gătită în casele din Lazuri și Fizeș. „Găteam zamă de cartofi, mămăligă de cartofi, câte-o gaină. Încă tata, Doamne iartă-i sufletu, nici nu mânca cu pătură. Nu era făină ca să faci pătură (tăieței) și făcea zamă de hiribii (cartofi n. red) și punea groștior în ea.”

Tipurile de zarzavat cultivate în grădini erau foarte puține. Astfel, că în perioadele de post nu existau prea multe variante culinare. „Frigeam ba pă fiteu, ba în ler hiribii, le mâncam cu curechi din cadă și cu pepini (castraveți n. red) cine-o avut puși. Atunci nu pre erau gredini. Să punea un strat dă ceapă, unul dă ai (usturoi n. Red) și altul dă șelată (n.red salată). Atâta le era tătă gredina la femei când am fost eu tânără. Să mânca fasole zamă și fasole zolită.”

De sărbători, fiecare încerca să aibă pe masă bucatele tradiționale. „De Paști, făceam sarmale când erau cu pisat, când cu orez, mai târziu. Da curechiu nu lipsea de la oameni, câte-o cadă mare de curechi! Îl cumpărau și atunci din târg de la Crasna. La Crăciun să tăie căte un grăsunaș, da nu mare tari. Care l-o tăiet de 100 de kile o fost găzdăcoi. Din carnea de porc se făceau cărnați. Slănina, ciontele le punea în pod la fum. Nu ca amu că-i plină lume dă bunătăți. Că amu-i raiu pă pământ. Pentru cine are un pic dă bani și cine lucră. Cine nu lucră, îi așa cum îi.”

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*