DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Dor de oameni dragi și lucruri simple

Îmi tot vine în minte o vorbă: “dacă aveam atunci mintea de acum…”
Trecem prin vremuri cel puțin altfel. Pentru unii sunt clipe de calm, de serenitate, de redescoperire, cum a scris o bună prietenă pe rețelele de socializare: “aceste săptămâni petrecute în casă sunt suma tuturor gândurilor noastre din această primăvară”. Și are perfectă dreptate. Sunt clipe magice pentru cei care reușesc să tranforme această perioadă în favoarea lor. Pentru alții însă, zilele de izolare sunt un punct de cotitură, o corvoadă, o greutate sufletească, cel mai probabil din cauza neajunsurilor materiale, spirituale ori pur si simplu, de singurătate.
Iar eu tot acolo mă gândesc, la vorbele părinților când mă mustrau pentru cine știe ce alegeri mai puțin fericite ori poate doar în contradicție cu opiniile lor: “dacă aveam atunci mintea de acum…”

Poate dacă am fi știut ce urmează, ce ne așteaptă din cauza noului coronavirus. Cât îmi mai displace acest termen – coronavirus, am mai punctat și în articolele anterioare. Pentru că a primit un nume regal și asta doar din cauza formei pe care o are, de coroană. Adică acea coroană care stă pe creștetul unui rege, știți voi, acel om pus la conducerea unui popor, acel cineva falnic, semeț, drept. Așa că nu pot decât să deduc că persoana sau echipa care a identificat acest virus nu a avut prea multă inspirație când l-a denumit. Dar cine sunt eu să judec, decât un simplu cetățean?! Suficient pentru o opinie.

Revenind, voi ce ați fi făcut dacă ați fi știut ce urmează în viitorul apropiat? Dacă am fi știut că vom sta în case atâta vreme, departe de persoanele dragi sufletelor noastre, oare nu le-am fi vizitat înainte, să le strângem tare în brațe? Eram în vizită la părinți când s-a decretat starea de urgență și știu că i-am îmbrățișat cu lacrimi în ochi în acea zi de luni, în acea după-amiază, când am plecat cu inima îndoită spre casă, întrebându-mă în sinea mea când îi voi revedea. Nu e imposibil nici acum să ajung la ei, dar am decis cu toții că e mai bine să păstrăm distanța până mai trece nebunia.

Urma să ajungem și în vizită la părinții soțului. Ei locuiesc mai departe puțin, astfel încât reușim să ne vedem mai rar. Am fost însă nevoiți să renunțăm la idee odată cu instaurarea regimului actual. E greu când îți cer copiii să îi duci la bunici și tu să îi tot amâni. Să o fi auzit pe fetița mea, spunându-mi zilele trecute, cu tristețe în glas, că bunicul unei prietene de joacă a murit, că nu mai este. Și a continuat și mai tristă, că nu vrea să nu mai fie bunicul de la Zalău, că îi place mult de el. A insistat să îmi spună cât îi e dor de toți bunicii ei și că abia așteaptă să îi vadă. Copiii sunt sinceri și își etalează deseori sentimentele, fără rețineri. Cu siguranță, ei resimt cel mai tare această distanțare socială impusă, necesară, dar nu pot decât să o accepte. Ca și noi, de altfel.

Dacă am fi știut că vom sta în casă cu săptămânile, poate înainte de asta am fi mers mai des și la bunici, la frați și surori, la nepoți, la prieteni. Probabil am fi ieșit mai des la muzeu, la teatru, la bibliotecă. Poate am fi ales mai des o plimbare pe malurile văilor și râurilor sau să hoinărim prin pădurile din județ, și nu numai. Parcă oriunde ar fi fost mai potrivit decât ce avem acum. Așa că îmi vine în gând o altă vorbă că “doar atunci când pierzi îți dai seama ce ai avut”. Acum vedem și noi ce am avut și ce-am pierdut și poate așa vom putea alege mai bine în viitor.

Cred că mulți am fi făcut lucrurile diferit înainte, mai mult sau mai puțin. Chiar și acele lucruri mărunte de care acum ne este dor.
Pentru că mie una îmi e dor de multe, până și de lucruri simple. Spre exemplu, îmi e dor să șofez. Îmi e dor să plec la drum întins, cu muzica dată puțin cam tare în difuzoare. Acum urc la volan doar până la magazine și înapoi, aici în apropierea domiciliului. Chiar am constatat că încă am jumătate de rezervor, cu plinul făcut în ultima zi de “libertate”, adică taman înainte de declararea stării de urgență, prima data, nu acum a doua oară. Îmi e dor de acea libertate. Îmi e dor de oamenii pe care ii întâlnesc la capăt de drum, fie și doar în trecere. Întotdeauna mi-a plăcut sa cunosc oameni.
Ferice de persoanele care acum au oportunitatea să se delecteze de clipe unice în familie. Îmi spunea o altă prietenă că întotdeauna a fost invidioasă pe familiile care aveau timp berechet să pretreacă timpul împreună, ei fiind veșnic ocupați cu munca. Este mulțumită că acum au timp să stea doar ei si copiii, să se bucure de simplitatea unei vieți de cuplu, de familie. Câteodată este nevoie să ne pălească ceva din neant ca să apreciem ce avem lângă noi.

Cu siguranță, nu la toată lumea este roz. Unii resimt mai greu izolarea și se străduie să reziste. Unii sunt departe de familii. Alții pur și simplu se adaptează greu unei vieți de cuplu ieșită din rutină, astfel încât intervin certuri, nemulțumiri, frustrări. Mai sunt și cei singuri cuc, aceia care nu au nici măcar cu cine să se certe, astfel că ajung să se simtă și mai singuri.
Dar aceasta e viața. Și așa e ea, cu suișuri și coborâșuri, ca într-un carusel. E alcătuită simplu din știință și credință și puțină magie cum îmi place mie să cred.

Câți dintre voi veți avea același stil de viață post-Covid-19? Câți ați avut timp să reflectați asupra deciziilor pe care le-ați luat de-alungul vieții și dacă au fost sau nu cele mai potrivite?!

Această perioadă prin care trecem cu toții ne aduce în prim plan o altă perspectivă asupra vieții. Cred că mulți dintre noi avem gânduri legate de ce a fost, de ce este, dar mai ales de ce va urma. Să luăm cele mai bune decizii, astfel ca după un timp și încă puțin să spunem tot mai rar: “dacă aveam atunci mintea de acum…”


  
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu