Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
Directioneaza 2% pentru un altfel de jurnalism. Formularul poate fi descarcat AICI

Din peretare, zestre țărănească și două conopei, la Casa de Cultură din Jibou a fost încropit un Șopron cu amintiri

Condiția esențială care stă la baza oricărui lucru care urmează a fi făcut e voința. Să vrei să faci acel lucru, chiar dacă știi dinainte că nu o să fie, de la început, ceea ce ai vrea să fie. Importanți sînt primii pași, apoi, dacă ești perseverent, lucrurile o să înceapă să prindă contur, un contur pe care, odată creat, poți să-l modelezi.

” Azi am fost plăcut surprins când dimineața, venind la serviciu, am găsit la intrarea Casei de Cultură o putinică și un mai de spălat haine. Și-au găsit locul în “Șopronul cu amintiri”. Mulțumiri necunoscutului donator!”, spune într-o postare pe facebook Mihai Petriș, referent la  Casa de Cultură din Jibou.

Să vină cineva și să-ți lase la ușă niște obiecte pentru micul muzeu încropit la Jibou… a fost suficient ca să vreau să merg și să văd despre ce e vorba.

În spatele blocului, de la bazin în stânga

e intrarea Casei Orășenești de Cultură din Jibou, așa cum aveam să aflu după ceva telefoane date, asta chiar înainte să renunț la a mai încerca să deschid ușile din față, care se încăpățânau să rămână închise, deși trăgeam de ele de s-au strâns acolo o mulțime de romi, curioși să vadă ce-i cu omul ăla care tot trage de uși. S-au lămurit repede că nu le făceam concurență, așa că și-au văzut de drumul lor, cărând după ei un cărucior ruginit, care scârțâia de mama focului, zgâlțâind sacul cu cartofi așezat înăuntru. Odată aflând unde e intrarea, am luat-o într-acolo, am deschis ușa și, chiar la intrare m-am întâlnit cu Maria Mezei, femeia de serviciu , cea care a fost însoțitorul și ghidul meu prin micul muzeu amenajat în holul instituției: ”Bună ziua. Expoziția din hol? Bine ați venit. Da, haideți după mine.”

Întotdeauna mi-a plăcut să stau de vorbă cu oamenii, să interacționez cu ei ”pe limba lor”, iar oamenii simpli sînt cei mai frumoși. Așa că, de cum am ajuns în hol, acolo unde sînt expuse obiectele din ”Șopronul cu amintiri”, femeia de serviciu a fost cea care mi-a spus (apăi, v-ar fi spus mai multe domn’ Petriș, că dânsul le aduce și le tot aranjează, da’, așa, vă spun ce știu io), atât cât știa, despre

Micul muzeu

Așa l-am văzut, ca pe un mic muzeu. Și chiar dacă holul care îl găzduiește nu e un spațiu tocmai potrivit pentru așa ceva, cu atât mai mult e de apreciat cineva care a încropit micul muzeu pentru a da viață Casei de cultură jibouane, acolo unde publicul, mai alesc copiii, tinerii, trebuie să găsească ceva care să îi atragă într-acolo. E drept, în zilele ăstea e greu să îi atragi pe cei tineri înspre așa ceva, înspre ceea ce înseamnă tradiție, dar poate, cu încăpățânare (pentru că trebuie să fii încăpățânat să crezi că se poate), o să se schimbe ceva. Un exemplu în sensul ăsta e activitatea Muzeului din Zalău, acolo unde s-au găsit metode de a atrage înspre muzeu publicul tânăr, deși părea puțin probabil. Despre genul ăsta de încăpățânare e vorba.

E drept, sînt foarte puține exponate specifice unui muzeu acolo – câteva piese de ornament vechi, o cască din al doilea război mondial, o carte cu psaltire, ceva piese de ceramică ori metal prelucrat pentru diferite activități din neolitic, un radio vechi, niște aparate de fotografiat ori o mașină de scris veche -, însă Șopronul cu amintiri are culoare. Pentru că acolo, din donații, s-au strâns multe obiecte din zestrea țărănească a Sălajului: ”Aaa, apoi să știți că nu numa’ din Jibou îs lucrurile ăstea. Uitați, asta-i din Surduc, și sînt și de pe la Năpradea, chiar și de pe lângă Șimleu Silvaniei am primit lucruri”, mi-a spus Maria Mezei, femeia de serviciu, bucuroasă că a venit cineva să vadă expoziția. Iar lucrurile ăstea împodobesc pereții albi ai holului: costume populare, ștergare, scule agricole, farfurii, oale sau orice au avut oamenii să doneze. Însă ceea ce atrage prima oară atenția (cel puțin în cazul meu) sînt peretarele.

”Ordinea și curățenia, este cinstea femeelor”

Peretarele sînt sarea și piperul expoziției (poate și pentru zâmbetul care îți apare, inevitabil, pe față, atunci când citești mesajele de pe pânză), peretare lucrate de femeile sălăjene, care au scris fiecare ce a crezut că ar suna mai bine. Și dincolo de naivitatea cuvintelor ori greșelile gramaticale, mesajele sînt ceea ce face ca peretarele să fie în centrul atenției. Și poate că ar fi o idee ca lucrăturile ăstea pline de farmec să aibă un loc special în expoziție, cumva să fie scoase în evidență. Deși, la cât farmec au, ca să fie scoase în evidență, e de ajuns să fie expuse.

”Joia, de obicei, vin doamnele aicea, la cusături. Și o venit o doamnă și o luat modelul, că vrea să facă și ea, că ăstea-s toate făcute de mână”, mi-a spus femeia care îmi ținea companie, văzându-mă că zâmbesc larg, citind mesajele de pe peretare. N-ai cum să nu zâmbești. Și, nu, nu cu aroganță ori cu infatuarea asta nebună care macină societatea românească, ci cu bucuria celui care a descoperit partea asta frumoasă și sinceră a omului, la fel ca femeia de serviciu de lângă mine care încerca să-mi explice, cât știa ea de bine, despre ce-i vorba acolo, cum domnu’ director le sucește și le tot aranjează ca să fie bine, să fie frumos acolo, ca să le placă la vizitatori.

”Haidați să mai vedeți, că mai sînt și aici niște obiecte frumoase. Vedeți, un radio vechi, o mașină de scris, vedeți și aparatele alea foto? Toate le-a aranjat domnu director, că numai el știe de unde le găsește și cine i le mai aduce. Că aici îi numa’ munca dânsului”.

Par stinghere acolo cele câteva exponate, așezate într-un colț, chiar lângă ușile din față ale Casei de Cultură din Jibou. Și poate tocmai de aceea e și mai de apreciat ce a făcut Mihai Petriș aici, încropind, din ce a găsit și ce a primit un mic muzeu – “Șopronul cu amintiri”.

Expoziția se vrea a fi una pemanentă, o pată de culoare într-o instituție de cultură dintr-un oraș mic, în care lucrurile par că stau pe loc și nimeni nu vrea și nu face nimic. Însă, la fel ca în orice alt loc, omul face diferența. Sau, cum spune o vorbă veche – omul sfințește locul.

”Să mai veniți pe la noi”, mi-a spus femeia de serviciu la plecare. ”Vă mai așteptăm!”

  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__18_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__3_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__14_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__11_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__2_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__13_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__4_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__5_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__6_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__7_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__8_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__9_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__10_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__12_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__15_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__16_
  • muzeu_sopronul_cu_amintiri_jibou__17_

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*