Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Din Ardeal până unde mi-am găsit locul: Zalău – Cluj-Napoca – București – Râmnicu Vâlcea – București – T…

Clujul nu era departe sau cel puțin așa l-am perceput noi, cei din orașul vecin care contribuia intens la dezvoltarea economiei locale clujene. Încă din gimnaziu, de când se deschisese Metro la Cluj, ne simțeam toți de parcă marile vise ale omenirii se înfăptuiesc fix atunci. Era o treabă să ai card de Metro și erau puțini cei din Zalău care mergeau să își facă acolo cumpărăturile. Dar ăia puțini erau și cei mai vocali și vizibili, de parcă deasupra lor era un nor luminos. Cu ocazia vizitei la Metro, copiii, se înfruptau și din McDonald’s, acel paradis al mâncării rapide și al jucăriilor care nici până în ziua de azi nu și-a deschis franciză la Zalău. Mai mult, brandurile vremii erau purtate cu mândrie în acea vreme, noi, ceilalți, căscând ochiii la sigla aurie Kenvelo și la cea cu Terranova de pe tricourile albe. Muream de ciudă în curtea școlii. Pe atunci, percepția despre Cluj era că se află la 2 ore și jumătate, cu autobuzul rablagit din Autogara Zalău sau cât să nu se răcească de tot ciorba pe care o duceam lui frate-mio student la Cluj, pachet de la mama, în rarele ocazii când mai mergeam și eu în vizită. Iar atunci, singurele mele povești despre accesul la lumea din Cluj se învârteau în jurul căminului lui frate-mio, Magazinul Central sau Piața Mihai Viteazul în care mereu mă încurcam și n-o vedeam în spațiu ca fiind atât de aproape de catedrală.

Mallurile deschise, mai apoi, în urbea Cluj, au creat un fel de modă a străzii în Zalău, pentru că era mult mai cool să îți faci cumpărăturile din magazinele acelea decât din piața Zalău, de la Emma sau Criss sau din ce mai găseai în Magazinul Universal Silvania.

Cu timpul, pe când am ajuns și eu în clasa a 12-a, distanța de la Zalău la Cluj a ajuns să fie o plimbare de o cafea și pentru o cafea. “Patruș-cinci de minute”, se lăuda un băiat pe terasele din Zalău, acum cu drumul ăsta nou și cu mașina (lu’ ta-su) personală. Mă miram că nu dăm o fugă până în Cluj în pauza mare de la liceu, dacă tot e așa de aproape. Dar oricum, Zalău ajunsese să fie un pol de cumpărători fideli pentru Cluj, iar mașinile de SJ începeau să fie tot mai dese.

Am dat și eu, când mi-a venit vremea în 2008, la facultate

Bineînțeles, la Cluj. O facultate cu care-mi ziceam că voi schimba lumea: relații internaționale și studii europene. N-a fost chiar așa, ulterior. Însă, abia așteptam să plec din Zalău, să cunosc o altă lume mai dinamică și să mă alătur altor inițiative de voluntariat în care să cred cu toată ființa mea. M-am implicat și la Cluj în structuri de tot non-guvernamental, pentru că-mi doream să stau cu alți oameni în afară de ceilalți 90% dintre zălăuani, generație cu mine, care-au intrat și ei în Cluj. Nici nu știu cum a trecut vremea. Știu doar c-am prins-o pe EBA intrând în Parlamentul European, alături de Gigi Becali și mai știu că parcă mă cuprinsese un val de siguranță când auzeam toate discursurile de după: lucrurile astea se întâmplă în București, în Clujul meu mă simțeam ferită de orice urmă de mediocritate.

N-aveam nicio treabă în Cluj, eram studenta fericită, liberă, mereu pe străzi și în căsuța organizației studențești unde puneam țara la cale. Jucam Mafia până crăpau zorii cu ceilalți, mi-am făcut prieteni și m-am și îndrăgostit. Mergeam la Tabita, magazinul de second hand, cu regularitate – depășisem deci, uimirea și aprecierea față de brandul Kenvelo sau Terranova. Și față de Metro, unde nici nu mă interesa să ajung.

Activitatea în organizațiile studențești mă propulsează și prin capitală. Mă îndrăgostesc pe loc de oraș, un oraș în care în sfârșit nu mai cunoșteam pe nimeni pe stradă, în care zălăuanii nu mai erau dominanți în cămin, la ABC, în club sau în mall. În sfârșit, simțeam că respir noutate și oameni mult mai interesanți. Și locuri asemenea. Mă mut în primăvara lui 2010, așadar, în anul II de facultate, la București, într-un program de mobilitate internă, după lungi demersuri birocratice, ca apoi să mă mut de tot din Cluj cu facultatea la Școala Națională de Științe Politice și Administrative București în anul III. Aveam 21 de ani neîmpliniți când m-am mutat și tot ce știam despre oraș acumulasem în doar câteva drumuri semnificative cu trenul Cluj – București pentru reprezentarea studenților. Ah, și dintr-o iubire ce a crescut rapid, după ce un băiat mai mare, din capitală, mi-a furat inima. Mă mut, deci, direct cu el, într-un cămin din Grozăvești.

Mă simțeam puternică și limpede la minte

La facultatea de acolo, am avut fel de fel de experiențe. Dar am început prin a trăi șocul cultural al fetei de provincie, cu accent puternic ardelenesc, cu părul scurt scurt, speriată și pierdută în, evident, spațiu. Totul era diferit și nimerisem și la începutul semestrului II, când deja toate grupulețele erau făcute. În plus, se fuma mult ca instrument de socializare în pauze sau înainte/după cursuri. Eu nu fumam și evident, nu se apropia nimeni de tipul de persoane care stau degeaba, în picioare.

Însă, pentru prima dată, mă bucuram că dau peste o față cunoscută, Iris, una dintre tipele super deștepte și populare din facultate pe care o cunoscusem în 2006 la un Consiliu al Copiilor, unde activasem mai mulți din toată țara. M-a primit cu o bucurie și o veselie ieșită din comun și-mi amintesc și acum cum mi-a sărit la gât „Caaaaaaaaarmeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeen!!! Nu știam, nu știam, cum de ești aici?!”, încât toată curtea m-a fixat. Gata, intrasem în grup. M-a salvat accentul meu de ardeleancă și părul scurt – devenisem interesantă și amuzantă. Aveam și o poveste faină la activ, cu mutarea asta. Practic, eram o prezență nouă. Toți voiau să mă audă spunându-l pe mno¸ fain, aci, așe, ni la el, ioi, mai ales ioi. Se mirau că eram cam iute pentru o ardeleancă și dacă stau să mă gândesc, chiar și astăzi, un fost coleg, m-ar dojeni cu expresia „Păi hai măi Carmen, tu care ești ardeleancă, fix tu să zici că ești iute la vorbă și la gând?” deși i-am demonstrat adesea contrariul. Astfel, mi-am făcut loc, repede printre colegii din SNSPA și toți mă știau. Șocul cultural încă îl trăiam, căci făceam mecanic ceea ce observam că place și mă ajută să mă integrez. Ca atare, orele petrecute în fața oglinzii înainte de școală își spuneau cuvântul asupra modului în care încercam să mă adaptez. Totul până când m-am întrebat de ce merg eu la școală, de fapt. „Păi, nu merge toată lumea la facultate?” Am reușit, într-un final, să dau alt răspuns la această întrebare, ca apoi să iau prima pereche de blugi din dulap și chiar ghiozdan (nu geantă!) în spate și să merg la cursuri, să mă concentrez pe ce am de făcut, de fapt – să învăț. Mi-am schimbat enorm de mult convingerile pe care le luasem de-a gata și în care trăisem oarbă, pentru că orașul provincial în care crescusem nu m-a învățat să le chestionez. Mă simțeam puternică și limpede la minte.

De atunci, începusem să mă relaxez și următorul an a fost foarte plin și fain pentru mine. Îmi făcusem prieteni, mă simțeam foarte bine în București. Mă implicasem inclusiv în organizarea festivității de absolvire și făcusem un scenariu cu Paul, un băiat carismatic și alături de care am prezentat festivitatea, să mă facă să zic Ioi mă Paul mă, ca element de mirare într-o poantă. Dar, așa cum se întâmplă când planifici, poanta n-a ieșit și am rămas fără să rostesc frumoasa replică ardelenească, la microfon, în mijlocul curții din Povernei.

Timpul trece, ne dăm licența, luăm licența, petrec o vară minunată prin țară și pe munți alături de prietenul meu

El era din Râmnicu Vâlcea. Urmează toamna și începe panica: trebuia (pe naiba!) să mă angajez. Prietenul meu mă sfătuise să stau cuminte, să mă bucur o vreme de timp liber, să citesc o carte, să orice, căci salariul minim n-o să ne ajute nu-știu-cât la cheltuieli pentru că oricum era puțin pentru cât efort depune un începător. Și, ce-i drept, ne descurcam cu cât câștiga el. Oricum locuiam în cămin. Dar n-am stat să ascult. Și m-am angajat la Societatea Română de Radiodifuziune, la Radio România pe scurt, în departamentul de cercetare a audienței radio. Hm. Ziceam să încerc cât mai multe domenii, să văd ce-mi place. Doar că toamna mi-a adus, odată cu un contract pe termen determinat la Radio și o altă veste: rămăsesem însărcinată.

Panicată, supărată, confuză, confuzi amândoi, speriată, pe cu totul altă planetă, iată, începusem, în toamna anului 2011 să mă obișnuiesc cu faptul că lucrez după un program și că în mine se forma o viață. Mi-a fost foarte greu la început. A fost greu un moment de adaptare atât pentru noi, cât și pentru părinții noștri, care erau cumva la fel de speriați ca și noi – cuplu tânăr, eu încă un copil, decisesem să luam viața de piept și să mergem mai departe.

Am făcut o cununie civilă restrânsă, între vizite intense la doctor și plecările în delegație ale prietenului meu. Ne-am căsătorit civil, neașteptat, la Sulina, într-o zi friguroasă de noiembrie cu trei prieteni alături. N-am purtat nimic alb, cu doar haine în care m-am simțit bine. La Sulina am văzut prima dată marea când eram în clasa a 10-a, iar lui i-a plăcut Europolis, așa că am vrut să facem ceva care să aibă sens pentru noi. De la obținut flotant pe buletin până la a semna efectiv în fața ofițerului de stare civilă, a fost un drum cu peripeții din care mai zic doar atât: cred că și acum, doamna care ne-a preluat actele și a întocmit procedura sau cum s-o numi ea, este în așteptare de raport de control asupra modului în care funcționează administrația locală din Sulina. Era prea de tot: el din Râmnicu Vâlcea, eu din Zalău, locuiam la București și ne căsătoream în Sulina, iar doamna nu putea înțelege de ce ne căsătorim fix la capăt de țară. Sigur suntem trimiși de undeva de sus, inspectori deghizați în tineri care, chipurile, se iubesc, și care, de fapt, urmăresc corectitudinea din administrația locală.

Zâmbim și acum cu amintirea aceasta în gând

Timpul a trecut, din nou, iar eu mi-am purtat burtica extrem de încântată pe străzile Bucureștiului. Am fost cea mai fericită, frumoasă și răsfățată gravidă. Unii prieteni au primit foarte frumos ce mi se întâmplă, iar pentru alții a fost motiv de ruptură pentru că punctele în comun, ziceau ei, ar fi devenit și mai puține. Am trăit ca o floare, mergeam la muncă până înainte să nasc și mă bucuram de orice mișcare de-a băiețelului meu în burtică. Am mers la toate concertele de jazz și muzică bună din capitală, plimbări frumoase prin parcuri și răsfăț imens.

Numele băiețelului l-am negociat la sânge. Soțul meu voia să fie unul melodios, scurt, neimpunător, eu voiam tot ceva scurt, care să nu fie prescurtat sau pocit, dar puternic, care răsună. A rămas Horia, cu i, cu orice inițiativă de Horică tăiată din fașă. Ardelenii din familie încă îl strigă Horea, și încă nu am trecut de glumele Horea, Cloșca și Crișan. Mai este timp, îmi zic.

Am născut într-o frumoasă zi de iunie, 4 iunie, de Rusalii, când era cald. Am mers pe jos la Maternitatea Giulești din Grozăvești, oprindu-mă tot la 3-4 minute din cauza contracțiilor. Purtam o rochiță mov și simțeam furtuni în suflet.

După ce am născut, ne-am urcat în mașină și am mers direct la Râmnicu Vâlcea. Perioada a coincis cu momentul în care trebuia să eliberăm camera de cămin, așa că, într-o mașina ușor plină de bagaje, cu socru-mio alături și soțul meu la volan, iar eu în spate cu fiu-mio pus în wrap elastic, direct din spital, am plecat la drum.

Urma o nouă etapă: pentru cel puțin un an, ne mutasem la Râmnicu Vâlcea, în casa primitoare și spațioasă a socrilor mei. Până ne acomodam și noi cu bebele, până termina soțul meu teza de doctorat, până vedeam ce mai facem.

În sufletul meu era deja al treilea oraș în care mă pregăteam să locuiesc, deși în acel moment nu conștientizam asta. Originile mele ardenelești erau puternic afectate, noroc că soacra mea și bunica lui îmi mai găteau cu grăsime, cu varză acră, cartofi mulți că așa se mănâncă în Ardeal, nu? Să nu duc lipsa.

Copilul creștea cu iubire multă, iar eu eram mamă. Cu toate astea, începusem să mă simt derutată, departe de multe planuri, vise și mă simțeam ciudat într-o nouă regiune în care se mânca multă verdeață, praz, ștevie, lobodă și în care carnea de miel era doar sub formă de condiment în drob – prătrunjelul era cel care făcea totul din felul acesta de mâncare. Nu făceam altceva decât copil, grijile casei, piață, citit despre copii, plimbări pe Dealul Capela – să-mi revin în formă. Vârsta își spunea cuvântul, aveam nevoie de multă activitate socială pentru că încă nu consumasem energia asta din mine.

După un an, am hotărât să îmi continui studiile. Urma masteratul și trebuia să mă decid unde aș vrea să studiez, decizia implicând și o mutare a noastră în acel oraș. Am studiat oferta educațională în Științele Educației din trei orașe, ca apoi să ne mutăm, din nou, la București.

Prima dată, în chirie. Am revenit în capitală în formula de trei și simțeam că prind aripi. Deși eram destul de prinsă între casă, parc și școală, vibrația orașului și faptul că eram mamă, m-au făcut să redevin Carmen, o ardeleancă care sparge tipare și care e iute de picior și la gând. Nici în chirie n-am putut să stăm tare mult, căci vindeau apartamentul mai repede decât ne-am așteptat. După niște calcule ușor negândite și imature poate, ne cumpărăm apartament tot în zona IOR, cu gândul să petrecem următorii 5-10 ani în capitală. Intrăm, așadar, în goana amenajărilor pe repede înainte în vara anului 2013, căci voiam ca din toamnă să stăm în liniște acolo. O perioadă de stres pentru un cuplu tânăr, neexperimentat. Cât era vară, eu și Horia, ne-am refugiat din nou la Vâlcea, iar soțul meu era undeva între cele două orașe pe baricade. Toamna, pe când începea anul II de master, ne-am facut  iar bagejele și am mers să locuim în apartamentul nostru amenajat sumar, finisat stângaci rău de o pereche de meseriași în fața cărora nu știam să ne impunem. Încercam, pe cât posibil, să fiu eu cea pozitivă și înfloritoare, dar soțul meu era atât de ostenit și scârbit de experiența cu meșterii, dezamăgit și întropat în muncă încât al doilea an în trei în capitală, l-am început cu stângul, fără pic de armonie. Eram complet nefericită, dar mă refugiasem în bucuria lui Horia de a fi copil.

Cu greu, mă adaptam și eu: o mamă tânără, care deja s-a mutat de câteva ori, care simțea că e mereu cu bagajele la ușă, care voia să își găsească locul, care nu se mai recunoștea deloc în oglindă, riduri, fire albe, care dormea puțin, prost, care nu știa să le integreze pe toate și să facă față valului realității. Facebook era plin de viața liberă a colegilor mei de generație, eu eram între limite clare și mă simțeam adesea pierdută. Deși multă lume încurajează orice venire pe lume a unui copil, puțini rămân lângă tine și după sarcină, să te înțeleagă, să te ajute, să se ofere să te ducă cu mașina așa cum o făceau înainte. M-am simțit adesea singură, într-un oraș pe care nu-l mai respiram ca în studenție.

Buletinul meu era, încă de pe atunci, pe Râmnicu Vâlcea

Zilele treceau repede și știam că timpul nu poate fi dat înapoi. Oricât de frumoasă era viața cu Horia, era greu pentru noi. Eram tineri și nu ne trăisem viața de cuplu. Ne sufocam într-un oraș care nu era prietenos cu nicio dramă de acest gen. Și pe când începeam să prind curaj și să primesc propuneri de a lucra în diverse proiecte, pe când începeam să prind rădăcini, în vara lui 2015 primesc bomba: Contractele mele în București se termină la toamnă, și am primit unul de la Timișoara. Pare ok. Ce ai zice dacă …?

Am plâns. De ciudă, de frică pentru o altă mutare, pentru un alt început într-un oraș străin pentru mine, pentru el nu – revenea la orașul studenției lui. Al câtelea era? Nici nu mai știam. Am ținut-o într-o stare de negare timp de-o toamnă ș-o iarnă, până când inevitabilul se întâmpla.

Începusem mutarea la Timișoara în primavară. Martie 2016 m-a găsit Banat, obosită, curioasă, sătulă de capitală – spre surprinderea mea. Am prins momentul mutării fix când era trecerea dintre iarna și primăvară, iar Bucureștiul era murdar, neîngrijit, plin de mirosuri urâte și bacterii care reînviau în lumina timidă a soarelui. Mi se strângea stomacul și ochii mei tânjeau după frumos, după verde și după natură. Câteva decizii proaste ale politicului din țărișoara asta, Colectiv și altele grele din social, m-au făcut să-mi vărs năduful în vreo două călătorii cu taxiul prin oraș – singurele momente în care picioarele mele stateau locului și eu respiram în ritm normal. Plângeam, iar șoferul mă asculta. Nevoia de schimbare și tânjeala după armonie începuse să mă prindă și pe mine.

Dar înainte să plec, am dat admitere la doctorat în București pentru că știam că urmează o perioadă de acomodare și în Timișoara și pentru că mi-am dorit foarte mult să îmi continui studiile. Mai merg, așadar, ocazional la București pentru acest lucru. Vizitele în capitală mereu vor fi boeme pentru mine și-mi vor aminti de perioada frumoasă a studenției.

Acum suntem toți trei în Timișoara și e tare bine. Neașteptat. Deși ne-am mutat și aici dintr-un loc în altul și urmează, într-un final, să avem și noi casa noastră, bucătăria noastră mare pe care s-o umplu cu miros de pâine coaptă, sunt convinsă c-a fost cea mai bună decizie. Am trecut de la a trăi o viață târându-ne între distanțe, la a trăi zilele frumos, calm, cald, prietenos, pe bicicletă și într-un oraș plin de povești nespuse la orice pas.

Îmi vine să spun stop și parcă nu mai văd bagajele de la ușă, pregătite. Îmi vine să cred despre mine că mi-am găsit locul după multă vreme. La cei 28 de ani ai mei, am schimbat Zalăul pe Cluj, Clujul pe București, Bucureștiul pe Râmnicu Vâlcea și înapoi, Bucureștiul pe Timișoara…,  m-am maturizat uneori forțat și spun despre mine că m-am dus ceva mai aproape de casă.

 

1 comentariu

  1. kati says:

    SUPER articol !! Eu am 64 ani m am mutat de multe ori ,in alt oras sau in alt apartament in aceeasi oras si mi se arata o alta mutare .am inceput in colonia miniera TICU jd CLUJ ,apoi Oradea ,Cluj ,Aghires jd Cluj .,Zalau ,iar Cluj si acum POATE SATU MARE ,CE mi pare rau ?;ca am 64 de ani si nu voi putea face asta mai mult ,

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*