Rar se întâmplă să întâlnesc oameni care să-mi dea o stare specială, ca orele petrecute cu ei să mă poarte înapoi, într-un timp al bunului simț, al simplității și frumuseții pure. Acest sentiment mi l-a dat omul care și-a petrecut aproape 40 de ani cântând în strană, la biserica din satul Fizeș. Gavril Roșan a deprins arta cântatului de la „diacu bătrânu”, pe nume Toder Chiș, care „cetea cazania în slavonă”. Iar de atunci, diacul Găvrilă, care a devenit între timp el „diacu cel bătrân”, a stat în slujba bisericii și a oamenilor cu frică de Dumnezeu. Cei 85 de ani care au nins peste diacu Găvrilă au nins frumos. A predat ștafeta celor mai tineri, dar duminica, cu toată greutatea anilor ce-i apasă pe umeri, se străduiește să vină la biserică ca să participe la slujbă și să se roage.

Stâlpul casei la doar 14 ani

Pe diacu Găvrilă l-am găsit acasă, într-o zi frumoasă de primăvară, în postul Paștelui. Tocmai ce începuse curățenia de primăvară prin ogradă. Când am intrat în curte, el se odihnea oleacă din cauza tensiunii prea mari, și nu din cauza lucrului. Învățat așa cu munca de la vârsta de opt ani, când a rămas orfan de mamă, baciu Găvrilă nu se dă bătut nici acum, când pe umeri poartă o grămadă de ani. „Când v-ați născut și unde ați făcut școala?”, întreb stângaci ca să încep conversația, reținută fiind din cauză că nu mă nimerisem tocmai într-un moment prea potrivit. „M-am născut în 18 ianuarie 1930, la Fizeș. Am făcut patru clase la Fizeș și seralul, până la opt clase. Între 1940 și 1941 am făcut două clase la unguri, ne învățau în limba română, dar vorbeau cu noi și ungurește. Pe directorul școlii îl chema Voicu”, răspunde prompt interlocutorul meu. Copilăria lui nu a fost una obișnuită, ci plină de responsabilități, aveam să aflu pe parcursul discuției. La 14 ani a fost nevoit să devină el stâlpul casei, după ce părinții s-au prăpădit amândoi: „Mama o murit în ’38. Tata, Ioane Birtoaie, s-o însurat a doua oară cu soră de-a Ioanii Toderuțului de la vale. O murit și soția de a doua. După ce-o murit tata, bătrâna (bunica) o venit și o stat cu mine și cu sora, Onica, cu șase ani mai mică decât mine. Mama o șezut până atunci în deal la Văsălica. M-am ocupat eu de gospodărie, aveam car și vaci, grapă, plug. Lucram pământul. Sămănam grâu, mălai, ovăz. Începea primăvara, duceam gunoiul cu caru de lemn, aram cu plugu”. Erau munci care depășeau cu mult puterea fizică a unui băiat de 14 ani: „Grapa nu o putem lua din car că era grea, da o aruncam jos. Și uneori mai venea unchiu Mihai care mai gospodărea”.  „Și cât pământ lucrați fiind doar un copil?”, întreb năucită de povestea ce o descopeream. „Nu era mult, vreo două hectare”, spune bătrânelul din fața mea, cu o modestie ce mă uimește.

„În habă cântam din fluier, pă timpul ăla n-o fost muzică”

În timp ce vorbele atât de dragi mie și de asemănătoare cu graiul bunicilor mei curg, se conturează o lume în care, deși străină, mi-ar fi plăcut să trăiesc. „Dar de vârstă cu dumneatale, din sat, care sunt?”, ”Eii, nu pe sunt amu!”, oftează diacul ușor și continuă cu același ton al vocii. „Numa Florița Deacului. Băieți o fost Avramu Florii Ilii, Găvrila Natului, Găvrila lu Corniș, Găvrila Iughii, Flore Țuțului, am fost mulți băieți atunci. Să spun și câteva fetii. O fost Onița Vilii, o fost de-a Mihai Ioanii Pavelii, Vironica lu Gangur, Florița Mării a Mericanului, poate c-o mai fost ele, d’apu nu le știu tăte”.  Toți acești oameni cândva tineri se întâlneau pe ulițele satului, în habă ori la joc, iar azi din ei au mai rămas doar doi.

Timpurile cele din bătrâni, tinerețile petrecute în habă ori la joc îi aduc vioiciune în glas și pentru câteva clipe diacul Găvrilă uită de grija tensiunii: „Să țineau sărbătorile, merem în habă, la Florița Lesi, la Flore Mihaiu Pavelii, la Onița Bonii, la Petre Lupului colo-n deal”. „Cum vă petreceați în habă, aveați muzică?”, „Eram numai tineri. Fetile la tors, noi, băieții, în habă. Nu aveam muzică, mai cântam din fluier, fetele mai jocau câte-un pic, dar și torceau. Pă timpul ăla n-o fost muzică”.  „Era multă muncă pe atunci, femeile făceau hainet.” “Vă aduceți aminte cum se lucra cânepa?”, întreb curioasă să aflu  detalii prețioase pentru viața satului de odinioară: „Da, să creștea cânepă, să băga în toptilă, femeile torceau. Erau toptile în ograda Cioncului cătă pădure, la Mihaiu lui Beleu dân jos dă casă dă la fântână și-ntr-a Șpirtului”, mă lămurește diacu. Ni se alătură conversației fata cea mare, Valerica: „Două săptămâni țineam cânepa în apă, apoi o întindeam prin ocol să se uște, după ce melițam. Apoi trage fuiore, scalmănă câlțî, pune în furcă, iarna torce! Amu nu știu face nici un colț dă cipcă!”. „Nu le interesează”, intervine diacu. „Era cânepa de iarnă. Era brumat când stăteai cu picioarele în apă. Și-apoi să nu te doară jerunții. Cine le mai folosește? Acolo-s lipideauăle, sacii, tăti!”, oftează femeia, aducându-și aminte câtă trudă se depunea pentru a face o cămașă sau un sac.

„Și noi, pruncii, țâneam post: cartofi, fasole, varză murată. Ale erau”

În timpul postului toți ai casei respectau obiceiurilor, de la mic la mare: „Bătrânii noștri țineau postul, nu se mânca de dulce, mai rar așe. Nici la prunci nu ne dădea de dulce și noi țâneam post. Mâncam cartofi, fasole, varză murată. Ale erau”. Postul ca și ospățul, toate aveau o rânduială. „Cum a fost la nunta dumneavoastră?”. Bucuria din ochi e primul răspuns pe care-l primesc: „Cum o fost atunci o fost bine, c-am fost tâneri. Tânerii să pregăteu, să înțelegeu. A me o fost duminica nunta, prin 1950. După ce-am ieșit de la beserică am mers după mireasă, cu caii, cu laslău. Am avut un costum cu șire, dă lână, făcut dă nevastă, puțini aveau așe”. „Înseamnă că v-o iubit mult dacă v-o făcut un costum așa de frumos”, nu mă abțin să nu intervin. „Apăi!”, atât zice diacu Găvrilă și zâmbește. Vine vorba de luatu fetei și dusul acasă la fecior. În voce se simte iarăși bucurie:  „Am mers cu mai multă lume după mireasă și am adus-o acasă. Am făcut un pic de uspăț, nu așe mare. Bercea ne-a cununat, iar naș a fost Chiș Dămian. Se dădeau bani, se dădea cinste la nuntă: colac, picior dă porc. Banii să dădeau la jocul miresii. Pă masă la miroi era un blid dă pancovi. Nu erau prăjituri atunci”.

Călătoria vieții pentru tânărul de 20 de ani de atunci avea să vină cu bune și cu rele. După ce s-a căsătorit a fost luat în armată: „În 51 m-am dus în armată. Am făcut armata trei ani. Am venit acasă de două ori în trei ani. Am fost încorporat la Bârlad, am făcut școala elementară la Iași, iar la Marea Neagră am fost la arme, doi ani pă graniță. Când am venit acasă am găsit fata mărișoară”. Timpurile erau altfel pe atunci, la fel și iernile, își amintește baciu Găvrilă. O iarnă cu troieni a fost cea din 52, când s-a născut fata, Valerica: „Așa iarnă o fost atunci când o vinit fata pă lume, zăpada, de un metru! La Todere Ursului o fost și la el în noapte ce vreme și vină un băiat. Și nu o putut să intri să să apropie de fereastă s-o cheme pă Lupoaie dă moșă și o ciocănit cu o botă ca să să facă auzît”.

„Când a venit colectivul ce s-a întâmplat?”, întrerup cumva firul amintirilor. „O luat pământ, o luat animalele. Carul l-o luat și l-o dus în curte la grădiniță. Ne-o lăsat așe, fără nimic”, vine răspunsul pe cât de sincer pe atât de dureros. „Nu v-a fost ușor. Dumneavoastră lucrați pământul de la 14 ani și după zeci de ani de trudă să va ia totul”, reușesc să bângui în semn de solidaritate. Interlocutorul  pare resemnat și cu asta. Nu s-a poticnit: „După aceea m-am angajat la cariera de piatră din Poieni. Oioi”. Valerica dezleagă misterul acelui oioi: „Mere în cobăr până la Poieni. Cum era atunci iarna?! Și pă drum, pă Oșteana, să coborau cu lopata să desfunde drumul. Lucra trei schimburi sub cerul liber. După al treilea schimb venea direct la biserică. Atunci nu era încălzire în biserică. Stătea acolea înghețat de frig până găta preotul Bercea slujba. Înghețat, nemâncat, cum era”. „18 ani jumate am la Poieni lucrați, cu tot cu spor”, spune diacu Găvrilă. „Câte zile de iarnă o fi însemnând, câte pe drum la deszăpezire, câte sub cerul liber la lucru, câte după aceea înghețat de frig la biserică!”, îmi zic doar pentr mine.

„Cu părintele Bercea nu ne-am sfădit niciodată”

Pe diacu Găvrilă l-a învățat să cânte în biserică diacu bătrânu, Chiș Toder, tata Ioani Diacului, care cânta de la vârsta de 16 ani. Nu a ținut neapărat să se facă diac, dar s-a hotărât după o întâmplare. Așa a rămas să cânte în strană timp de 36 de ani, în biserica din Fizeș, și alți trei ani pentru credincioșii greco-catolici: „Miculae Mitruți, el era curator, o venit aci într-o sară cu sfătu, cu Flore Sfătului. Mă, haida, că ti-i învața și-i face. Io nu am vrut să mă duc. Și-apoi la urmă m-am dus și m-am băgat cole în strană. Mi-o arătat diacu bătrânu cum să cânt și m-am obișnuit. Cetea cazania scrisă în slavonă. Un an când a fost beteag tot eu am venit la biserică să cânt. Diacu bătrânu cânta în strană de la 16 ani. A murit la 73 de ani”.

Ca și cântăreț bisericesc a lucrat cu mai mulți preoți, perioada cea mai lungă fiind aceea în care a slujit părintele Petru Bercea: „Cu preotul Petru Bercea am început. Din 41-42 a venit Bercea. Cincizeci de ani o slujit el aice. Bercea m-o chemat, dar și diacu bătrân”. „Bercea să urca sus și zâcea predica și când striga vara mai dorme câte unu și să spăria. El numa bine o spus ce-o spus. Tot bine am fo io cu el, nu ne-am sfădit niciodată”, povestește cu drag baciu Găvrilă.  „E mare lucru ținând cont că era foarte aspru. Nu v-ați certat niciodată pentru că dumneavoastră i-ați dat și respectul acela care azi nu se mai dă”, argumentez. Baciu Găvrilă tace, dând dovadă iarăși de mare modestie.

„O, Doamne iartă-l pe Bercea, veneau preotișenii și-l ducea cu căruța la preoteasa. Era un viscol și o iarnă!!! Și numa cu clopu în cap. Stătea în șireglă. Tot într-o duminică era în Fizeș, una în Lazuri, una la Preoteasa”, spune Valerica cu respect pentru preotul care a fost vreme îndelungată dascăl, popă, doctor, psiholog pentru mulți dintre locuitorii celor trei sate amintite. Apoi, diacu Găvrilă rememorează: „Și după preotul Bercea, a fost Moise, apoi Blaga, după acee preotul Neaga” și trage o concluzie: „Toți au fost tineri după aceea”.

În cei aproape 40 de ani de cântat în strană, sfeți au fost vreo șapte: „Am început cu Ioane Nicoară, am lucrat cu Ioane Madiului, Mircea Floriții Șaicului, Flore Mitrului, Flore Sfătului din vale, Anghel și cu actualul sfăt,Viorelu Romii”.

Stela cea mică i-a îmbucurat viața

„Când s-a construit biserica ce vă amintiți?”, întreb făcând iarăși apel la memoria bărbatului peste care-au trecut optzeci și cinci de ani. „În 38, eram mic. Îmi aduc aminte cum să purta piatră cu carăle, de la părău Grosi, de acolo de lângă Anghel. O început preotul Nicolae la biserică lucrările și Bercea le-o terminat”, spune bărbatul.

„Despre evreii din Fizeș ce știți?”, insist cu o altă întrebare.” O fost o familie. Solomon o chemat-o. Stătea aci în centru satului, unde-i casa lui Victoraș. Țân minte când Solomon o murit, pă el nu l-o prins să-l ducă în lagăr. O dus pă domna și pă feti. O fată o rămas la Cluj. Solomon a avut și un băiat, Moise, nici p-ala nu l-o dus. O rămas p-aici, până la urmă o perit ș-ala. O mai fost o familie de jidovi unde o fost casa Șaicului dar nu știu cum să numea. S-o dus la Crasna”, povestește baciu Găvrilă. „Cu ce să ocupau evreii?”, devin și mai curioasă. „Cu făcutu pălincii, acolo erau căldările cătră Flore Sferdii, în fundu ogrăzii, erau căzile. Aici erau două șirii dă căzî de la grajdu lu Victor și până acolo, tăt plin dă prune. Nu să pe făcea pălincă, rar care făcea să ducă acasă, lăsau la evrei. La Solomon se cumpăra. Avea marfă. Vindea tot felul de marfă”, spune diacu cu detalii foarte precise ca și cum nu ar fi trecut optzeci de ani de atunci. „Era în sat și un cimitir evreiesc”, continuu pe același subiect. „Pari că o dispărut și pietrile, nu-i nimic acolo amu, oarecând o fost îngrijit”.

După lunga noastră conversație, uitându-ne la niște fotografii mai vechi, îmi dau seama ce anume i-a îmbucurat viața omului, pe care ochii mei de copil nu-l poate vedea altfel decât în strană, cântând pentru oamenii cu evlavie din Fizeș: soția, Măriuța, cei doi copii, nepoții și caii. ”Cu Petrișor (nepotul din partea fetei Valerica) am adus prima iapă din Arad, de la tatăl său. Apoi am mai cumpărat una. Stela și Bobo. Una a murit curentată la Tusa, a călcat pă un fir picat dă pă stâlp. Am avut două-trei rânduri de cai. Mi-o plăcut caii, până am fost vrednic să lucru. Ultimul cal o fost Stela cea mică”, îmi spun doi ochi mai tineri și ageri ca oricând.