DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Dhinoia. Strigoiul din Hida

Poveștile cu strigoi mi s-au părut, aproape întotdeauna, o fabulație de-a bunicilor. Poate și din cauză că mi-am împărțit copilăria între dealurile din Hida și blocurile din Zalău. Dar, de-a lungu’ vieții am trăit niște experiențe care acum mă fac să-mi pun întrebări serioase referitoare la existența strigoilor. Prima amintire pe care o am, referitoare la personajele mitologice, e din Stârciu, satul de unde provine familia mamei mele, mai exact pe tărâmurile Corbului. Acolo, gard în gard cu casa bunicului meu, trăia o femeie căreia atunci când eram foarte mic, îi spuneam „mama din-jos”. În vacanțe mergeam p-acolo, iar bunicul, Corbu cel bătrân, fiind văduv dinainte să mă nasc eu, apela la îndemânarea femeiască, mai ales când era vorba de a ține în frâu un copil-problemă, cum eram eu. Copil-problemă, pentru că era foarte greu să mă țină îngrădit într-o singură curte. Mereu găseam câte o variantă să evadez unde vedeam cu ochii. Faptul că evadam la lelea Șerban, mama din-jos, după cum îi spuneam eu, cred că a fost, de fapt, sub supravegherea Corbului bătrân. Știa că fug să mă joc p-acolo. Și-așa toată lumea era fericită. Eu că aveam unde să mă joc, ea că are prezență de copil în preajmă și-și mai potolea dorurile de mamă rămasă singură și el că stătea liniștit cu activităti de ogradă în timp ce nepotu’ e în siguranță.

Strigoiul din Stârciu

Într-o bună zi, am surprins o discuție între lelea Șerban și bunicu Corbu. Pe mine m-au hâșâit d-acolo, că nu era pentru copii ce se întâmplase în sat. Era chiar destul de grav. Mi-am dat seama din tensiunea vorbelor, din priviri și din felul cum l-a luat de-o parte, pe Corbu bătrânu’, să-i povestească. Dar am făcut ce-am făcut și-am tras cu urechea. Ziceau că apăruse un strigoi prin sat care mergea prin anumite gospodării și făcea tot felul de rele. Îl suspectau pe unu din vecini, care făcuse ceva necurat. Nici n-a trăit, nici n-a murit. Ei i-a atacat vacile și nu mai dădeau lapte, iar prin gospodăriile vecine chiar omorâse câteva animale. A povestit cum i-a văzut privirea strigoiului. Privea țintă în ochi și în același timp era și absent, cu ochii mari deschiși, de parcă erau montați în cap separat de corpul lui. Eu, fiind prunc, m-am speriat destul de tare. Mai ales că și ea era văduvă, și cel care se transforma în strigoi, și și bunicu Corbu ce locuia singur într-un fel de palat, cu turnuri, ce atunci mi se părea foarte mare.

Dhinoia. Strigoiul din Hida

Toți copiii din Hida, mai ales cei de pe ulița Dragului, știau și erau speriați de o femeie despre care se zicea că era strigoi. I se zicea Dhinoaia. Tipa asta n-a mâncat vaci, n-a făcut oile sterpe și nu a fost văzută să se fi transformat în strigoi, vârcolac sau altă lighioană de genul. Sau nu știu eu despre astea. În schimb ne-a speriat așa de tare, încât nu o voi uita toată viața. Și-acum, în anumite nopți din Hida, mă mai apucă câte-un fior și mă întreb dacă n-o fi chiar ea. Dar să trec la subiect și-apoi să tragem concluziile.

Pe femeia asta, nimeni nu a văzut-o prin sat, nici pe străzi și nici prin vecini. Nu ieșea niciodată din casă, dar nici nu-i trecea nimeni pragul. Nimeni, niciodată. Nu știu cu ce s-a ocupat, nu știu din ce a trăit și nici d-a cui să fi fost. Într-o zi, ne-am adunat o groază de prunci să o bâzâim și s-o hăituim. Când sunt mai mulți, mai dispare din frică. Și chiar dacă e pericol mare să se întâmple ceva rău, sunt mult mai multe șanse să o pățească altu’, nu tu. Ne-am adunat în curtea ei ș-am început să strigăm, să aruncăm cu pietre, iar cei mai curajoși s-au apropiat cu niște bote în mâini și loveau și scrijeleau în ușa femeii. O vreme nu s-a întâmplat mare lucru. Faptul că a fost liniște cam un sfert de ceas, în timp ce noi știam că e cineva în casă, a făcut ca sperietura să fie și mai puternică. Când ne-am așteptat mai puțin, s-a deschis ușa brusc și în pragul casei a apărut femeia asta despre care știam că e strigoi și a aruncat spre prunci cu un toiag ce-l avea sprijinit de tocul ușii ei. N-o să uit niciodată arătarea. Era înaltă, mult mai înaltă decât foarte multe femei. Era bătrână și zbârcită, mult mai mult decât multe alte femei. Avea părul lung până la brâu, despletit, cărunt și slinos de parcă era uns cu ceva și o privire de parcă te spinteca. Ochii erau mari, larg deschiși, ce te fixau până-n măduva oaselor, dar în același timp și foarte absenți, de parcă erau montați în cap separat de tot corpul. Parcă priveau din altă lume, bineînțeles, din lumea de dincolo. Totul a durat foarte puțin. Câteva clipe, în care instantaneu s-a instalat o panică și fiecare copil a fugit pe unde a văzut cu ochii. Unii pe deal în sus, alții pe stradă în jos, unii săreau gardurile, alții treceau de-a dreptu’ prin tufele din marginea drumului. Se împiedicau, țipau și nimeni nu privea înapoi. Era un singur gând: să nu cumva să ne prindă pe careva, că am pus-o.

Capul de iepure

De la casa ei, în dreapta, era un gard foarte înalt din vegetație, prin care nu se vedea nimic în grădină. Deasupra, dacă mergeai roată prin grădina lui Fătu, străbunicul meu, ajungeai la o căsuță din lemn, foarte mică, lângă care era o fântână de piatră, înfundată. Într-o oarecare zi, ne jucam pe deal și am ajuns în acest loc. Am intrat o singură dată în acea căsuță din fundul grădinii Dhionoaiei, atunci. Căsuța părea să fie abandonată. Avea o singură încăpere și fix în mijloc era un cap foarte mare de iepure. Urechile erau și ele mari pe măsura capului. Era gri. Era curat, fără urme de sânge. Parcă se vedea cum a fost smuls din corp, fără urme de cuțit, fără urme de mușcături și fără nici un fel de dovezi care să deducă ceva. Pur și simplu o cameră abandonată, cu un cap de iepure în mijlocul ei. Cum a ajuns un cap de iepure acolo? De ce a fost așezat fix în mijlocul camerei respective? Cum de nu avea niciun fel de urme? Și de ce? N-o să aflu niciodată, poate doar în lumea de apoi dacă voi avea ghinionul să o reîntâlnesc pe Dhionoaia.

Câinele spânzurat

De la casa femeii strigoi, era o cărare care ducea sus în pădure. Ne mai jucam și pe acolo când eram mici. Într-o zi, cine știe unde mergând pe acea cărare, printre copaci văd ceva animal. De fapt nu vedeam clar ce e, doar că e ceva. Evident că ne-am apropiat și cu cât am ajuns mai aproape, ne-am dat seama că e un câine spânzurat de crengi. Era legat cu o sârmă de balot. Din aceea subțire și rezistentă. Era de talie mijlocie, cu blana roșcată și umflat. Probabil că murise de mai multe zile. Cum a ajuns un câine să fie spânzurat fix deasupra casei unde locuia Dhionoaia, femeia strigoi și din ce motiv iar nu cred că voi afla vreodată.

Grota din pădure și masa ritualică

Dhionoaia avea vecini țigani. Ăștia sunt cam imuni la treburi de astea cu strigoi, vrăji și blesteme. Dar, cumva deasupra casei lor, în colț cu grădina femeii, sus în pădure, era o grotă. Nu știu dacă era săpată de oameni sau apăruse în mod natural, dar clar era suspect locul. Grota era înaltă cam de 2m și tot cam la fel și de lată, iar în mijlocul ei era un fel de masă dreptunghiulară din piatră. Acum, cum m-am mai plimbat și am mai văzut una alta, îmi dau seama că era o masă ritualică, așezată corespunzător, într-un loc cu mare forță spirituală, întâmplător în grădina Dhionoaiei, strigoiul din Hida. Cine a făcut grota aia sau cum a apărut, nu știu. Ce se întâmpla înăuntru și la ce era folosită masa aia ritualică din piatră, nimeni nu știe. Dar un lucru e și mai dubios. Am fost de curând pe acea cărare, în acea pădure și nu mai există nici grota, nici masa, nici cărările. Au dispărut la fel de suspect ca Dhionoaia.

Dovadă

Concluziile le trage fiecare și cine chiar nu crede, îl poftesc la o plimbare prin pădurile de pe dealul Podu’ cu Ceru, și-o să-i arăt și Balta Dracului, care evident că e undeva deasupra casei Dhionoaiei. Loc în care sunt absolut convins că ceva malefic există. O altă dovadă care mă face să-mi pun întrebări în cel mai serios mod e și o înregistrare pe care am făcut-o într-o noapte când am vrut să captez un fundal sonor cu greieri, dar poate, deloc întâmplător, am surprins altceva, un strigoi. Indiferent ce a fost, a trecut din dreptul Bălții Dracului până în zona unde era casa femeii. Și un alt lucru iară foarte suspect e că, acum, în casa strigoiului, e o casă de rugăciune pentru o sectă religioasă.

Inregistrarea audio e aici:

Și un ultim detaliu înainte de rămas bun. Ai observat ceva asemănare între numele strigoiului „Dhionoaia” și personajul mitologic „Gheonoaia”, personaj malefic, care nimicește arborii și umple câmpia cu oase omenești?

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*