În spatele oricărei expoziții, a oricărei activități care are ca finalitate prezentarea rezultatului acelei activități publicului larg (sau mai puțin larg, oricum, cei care sînt acolo de drag, și nu pentru a lucra la propia imagine ori pentru a se conforma programului de serviciu din ziua respectivă), sînt oameni. Niște oameni care pun pasiune în ceea ce fac, care se implică în ceea ce fac, de unde și rezultatul finit, respectiv expozițiile, de orice fel ar fi.

Nu am ajuns la vernisajul expoziției. Și nu pentru că nu am putut, ci pentru că așa am ales, urmând să ajung la expoziție după încheierea vernisajului, chiar dacă prezentarea expoziției de către cei în cauză e ”o pierdere” pentru mine. Nu de alta, dar informațiile oferite sînt, întotdeauna, valoroase și îți oferă acea introducere în lumea expoziției care să te facă să ”vezi”. Însă, pentru că, întotdeauna, particip la astfel de activități de drag, din curiozitate, pentru că așa vreau, nu pentru că așa trebuie, mi-am zis că o să iau legătura, cumva, cu cei care au organizat expoziția în cauză și o să aflu ce și cum. Nu a fost cazul, Camelia Burghele mi-a ieșit în cale chiar la intrarea în curtea muzeului. Și-a închis telefonul (tocmai ce purta o conversație), mi-a zâmbit larg: ”Ce bine că ai venit!”, s-a întors special pentru mine în sălile de expoziție, pentru a-mi spune, a-mi arăta despre ce e vorba acolo.

”Povestea e așa: aici e mireasa, care stă lângă patul care va fi patul ei matrimonial, cu zestrea miresei și cu locul de făcut copii. Iar mireasa e îmbrăcată în costum tradițional de mireasă din Jebucu. Iar asta e párta din mărgele, care este însemnul fetelor care au confirmat sau care sînt mirese. Dacă nu erai fată mare, nu aveai voie să porți pártă. După ce ajunge mireasă, ea e femeie care se îmbracă așa. Deja culorile-s mai feminine. Toate-s cu roșu, însemnul zonei de Călata. Știi, până la urmă, care-i povestea? Toate porturile au un mesaj. Costumul tradițional e o sumă de coduri de semne. Dacă fata-i bogată sau săracă, dacă-i fată mare sau nu, dacă-i măritată sau nu, dacă-i văduvă sau nu…”, mi-a spus Camelia Burghele, arătându-mi ce și cum e cu portul popular din expoziție, ce înseamnă una, alta, în expoziția ”Zestrea și păstrarea ei”, de la Muzeul de Artă Ioan Sima, realizată împreună cu Olimpia Mureșan. Și, privind-o și ascultând-o cum aduce povestea la suprafață, și mai ales datorită pasiunii pe care o punea în vorbele și gesturile ei, doar de dragul publicului care, de data asta a însemnat o singură persoană (de fapt două, Alina Goga, cea care reproduce cămăși de patrimoniu aflate în marile muzee ale lumii, era și ea acolo, studiind lucrăturile fine ale portului popular expus), mi-am spus: ”Ce om fain e Camelia Burghele!. Și, atunci când e vorba despre oameni faini, rezultatul muncii lor e pe măsură.

În cele trei săli de expoziție sînt expuse porturi populare – românești, slovace și maghiare, lăzi de zestre, mobilier, toate așezate în așa fel încât povestea să prindă contur. Iar povestea e despre felul în care se îmbrăcau fetele, femeile în trecut, despre cum fiecare sărbătoare are culoarea ei vestimentară, despre cum femeile nu aveau voie să așeze cele cinci fuste pe care le purtau cu diferite ocazii decât numai într-o ordine anume, că altfel ”Doamne feri!”.

Acuma, poate, ori mai ales datorită cromaticii intense, portul maghiar de pe Valea Almașului îți atrage cel mai mult atenția. ”Mobila pictată ungurească ce decorează încăperile caselor sînt adevărate capodopere care vorbesc prin culori meșteșugit alese despre pasiune și dragoste de natură”, scrie în pliantul de prezentare Olimpia Mureșan. Și, privind la obiectele din expoziție, n-ai cum să nu-i dai dreptate. Iar cele cinci porturi populare, care aparțin aceleiași femei din Jebucu – Katalin Rozsa, fiecare reprezentând o etapă din viața unei femei, de la copilărie, la bătrânețe, dau o notă aparte sălii de expoziție. Și nu doar pentru povestea în sine, dar, dacă ești curios și te apropii de acele obiecte vestimentare și vezi câtă migală e acolo, câtă atenție pentru detaliu, îți dai seama despre importanța pe care o avea portul popular în vremurile nu demult trecute. Despre cât de mult însemna zestrea în toată tradiția asta a măritișului, în care fata nu avea niciun cuvânt de spus în alegerea bărbatului.

Și tot de la Camelia Burghele am aflat despre sărbătoarea de Sânziene, o sărbătoare, în fapt, păgână, dar peste care biserica creștină a suprapus sărbătorile ei religioase, și, astfel, Sânzienele, o sărbătoare eminamente feminină, a ajuns să fie sărbătorită de creștini: ”Avem un caz unic în Europa, despre care a vorbit și Mircea Eliade, specific autohtonă a românilor, în care marea majoritate a sărbătorilor au două componente, creștină și precreștină.”

Acuma, informațiile pe care le-am primit în decursul celor vreo 40 de minute, de la Camelia (știați că în Sălaj nu s-a purtat niciodată ia, ci cămeșa de cânepă sau spăcel, ori că Dragobetele nu a fost niciodată sărbătorit în Sălaj?) sînt mult prea multe pentru a fi înșirate în articolul de față. Însă, pentru a-ți face o idee despre ce a însemnat zestrea și păstrarea ei, așa cum se definea acest proces al păstrării în gospodăria rurală specifică satului sălăjean, atunci du-te la Muzeul de Artă Ioan Sima, la expoziția realizată de Olimpia Mureșan și Camelia Burghele. Poți să admiri portul popular ori piesele de mobilier expuse, și poți să citești, pe posterele puse pe pereți, despre ce însemna nunta la Jebucu ori Mesteacănu, despre lada de zestre și centrele de lădărit din Sălaj, ori despre mobilierul pictat de pe Valea Almașului.

Prezentarea are o puternică dimensiune multiculturală, pentru că aduce față în față obiecte și povești aferente preluate din comunitățile de români, maghiari și slovaci din satele sălăjene.