Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
Directioneaza 2% pentru un altfel de jurnalism. Formularul poate fi descarcat AICI

Descrierea amănunțită a Casei Maniu făcută de nepotul acestuia, Ionel Pop, unul din cei opt secretari ai Marii Uniri, facilitează, astăzi, restaurarea ei

Ionel Pop a fost crescut de Iuliu Maniu după moartea tatălui său, a fost doctor în drept și a moștenit de la Maniu biroul de avocat din Blaj.

„Ionel Pop a fost unul din cei opt secretari ai Marii Uniri și el a fost cel care ne-a lăsat o descriere amănuțită a casei, descriere care ne-a ajutat să cunoaștem care a fost structura inițială a casei și ce obiecte erau în fiecare cameră.“ spune părintele Cristian Borz din Bădăcin, cel care se ocupă de reabilitarea Casei Maniu.

Ionel Pop nu s-a născut la Bădăcin, dar a fost mereu legat de aceste locuri şi aşa cum spune el: “… mai drag, mai legat de sufletul meu era hotarul comunei sălăjene – Bădăcin… acolo era – şi mai este – una din rădăcinile fiinţei mele, leagăn şi mormânt al moşilor şi strămoşilor din viţa Mamei”

Ionel Pop, reprezintă un uimitor model de perseverenţă, de statornicie, în slujirea printr-o îndelungată şi rodnică muncă, a unor minunate cauze: dragostea de neam şi dragostea de natură, pe ambele le-a iubit cu neasemuită patimă în întreaga sa viaţă.

S-a născut la 24 noiembrie 1889, în oraşul Gherla, judeţul Cluj, unde tatăl lui, dr. Ioan Pop, a fost profesor la Seminarul Teologic. Mama, Elena, era soră a marelui politician Iuliu Maniu (1873-1953). După tată, îşi are originea în Poiana Ilvei, strămoşii lui fiind ţărani grăniceri.

Primul înaintaş al familiei, popa Grigoraş Creţul (1725-1800), se confundă cu începutul întemeierii satului. Fiind preot, credincioşii zicându-i popă, treptat, cei din generaţia întâi şi mai ales a doua născuţi din „popa” l-au numit Pop. Matricolele parohiei ne dovedesc cele afirmate, unde sunt consemnaţi Larion a popii Grigoraş, Andrei a lui Larion a popii Grigoraş, de aici, Larion Pop şi Andrei a lui Larion Pop. Iată cum şase generaţii, până la Ionel, au luat numele Pop.

“Baciule Ioan, fii liniştit, eu mă voi îngriji de Elenuţa şi de copiii voştri”

Vicarul dr. Ioan Pop, împreună cu Elena, au avut patru copii: Ionel – avocat, scriitor, iubitor al naturii şi luptător pentru Marea Unire. Matei, avocat, mort pe frontul din Italia; Livia, căsătorită cu profesorul universitar Romul Boilă şi Clara, soţia juristului Zaharie Boilă, director al ziarului P.N.T. Patria din Cluj.

Când avea doi ani, familia s-a mutat la Năsăud, unde şi-a petrecut copilăria până la 13 ani, când tatăl său,  vicarul dr. Ioan Pop (1859-1901), moare de tânăr la numai 42 de ani. “Baciul Ioan” cum îl numea Iuliu Maniu, nu era preocupat de moarte, ci era îngrijorat ce se va întâmpla cu soţia sa Elena şi cu cei patru copii: Livia, Ionel, Matei şi Clariţa, dintre care cea mai mare avea 14 ani şi cea mai mică abia trecuse de un an. Iuliu Maniu a fost aproape de el în clipa morţii, era 1 august 1901, i-a prins mâna şi i-a spus: “Baciule Ioan, fii liniştit, eu mă voi îngriji de Elenuţa şi de copiii voştri”.

Clasele I şi a III-a le parcurge la Şimleul Silvaniei, la bunicii dinspre mamă, iar a doua şi a patra la Norma din Năsăud, tot aici urmând şi primele trei clase gimnaziale (1899-1902).

Primii ani la gimnaziul din Năsăud i-au stimulat sentimentul naţional românesc, prin fascinantele serbări patriotice numite „maialuri”, atmosferă respirată de populaţia locului, spre ideea de libertate şi unitate naţională. Educaţia iubirii de neam era sorbită zilnic în familia marelui român, vicarul Ioan Pop, apoi la Blaj, „Mica Romă”, cum spunea Mihai Eminescu, sentimentele patriotice i se cristalizează. Un an au mai rămas la Năsăud primind de la Iuliu Maniu, care era jurist consultul Mitropoliei Blajului, cele trebuitoare traiului.

În prag de toamnă  au ajuns la Blaj unde au locuit într-o casă cu cinci camere pregătită de Iuliu Maniu. Ionel Pop urma să intre în clasa a IV-a liceală, Matei a II-a, Livia urma să se înscrie la şcoala normal, iar Clara avea abia doi ani.

Începând cu anul 1907, urmează studii universitare de drept şi economie politică la Budapesta, Berlin şi Munchen, încheiate cu obţinerea doctoratului în drept la Universitatea din Budapesta (1911), apoi, în urma unui examen, ajunge avocat şi magistrat (1915). Devine avocat stagiar la Blaj, iar din 1915 la Târgu Mureş. În studenţie nu a avut griji materiale fiind susţinut de unchiul său Maniu.

În anii în care a fost student la Budapesta şi Maniu era deputat, locuiau împreună. A avut posibilitatea să participe alături de unchiul său la sedinţele din parlament în calitate de corespondent al ziarului “Românul”, de multe ori fiind secretar de şedinţe.

Se căsătoreşte în 1916 cu Margareta Hodoş, fiica directorului băncii “Patria” din Blaj, prieten apropiat al lui Iuliu Maniu. Au avut o căsătorie fericită binecuvântată cu un fiu Pitu Pop.

„Dă-ţi seama, Ionele, ce viaţă grea, trudită au ţăranii noştri

Debutează ca publicist în anul 1908, colaborând până la Unirea din 1918 la ziarele PNR „Românul” (Arad 1911-1921; 1926-1938), „Lupta” (Budapesta, 1906-1910), „Unirea” (Blaj, 1891-1948), în perioada interbelică la oficiosul „Patria” (Sibiu, Cluj, 1919-1938; 1946), al PNR (din 1926 al PNŢ) şi gazeta „România Nouă” (Sibiu, 1940-1941). A întemeiat şi condus revista „Carpaţi”, de vânătoare, pescuit, chinologie (1933-1948). După război, scrie la revistele „Transilvania”, „Ocrotirea naturii”, „Viaţa Românească”, „Magazin”, „Veac Nou”, „România Pitorească”, „Glasul Patriei” şi altele. A semnat şi cu pseudonimele Junior, Nemo, I. Venator etc.

Când a intrat ca stagiar în biroul lui Iuliu Maniu de la Blaj, acesta i-a dat câteva sfaturi pe care le-a urmat apoi cu sfinţenie: “Dă-ţi seama, Ionele, ce viaţă grea, trudită au ţăranii noştri. Dă-ţi seama că până s-au hotărât să vină la tine după sfat, după ajutor, cât s-au frământat, apoi cum au călcat kilometri, pe jos, ca să-ţi deschidă uşa. Nu le sfărâma nădejdea, nu-i umili, cu ţinută rece, neprietenească. Adu-ţi aminte de strămoşii tăi ţărani, cu necazurile lor, ca şi cei de azi…”

După cinci ani de avocatură la Blaj, până în 1920 se mută la Cluj. Momentul de vârf al întregii sale vieţi l-a constituit ziua de 1 Decembrie 1918, când participă ca „deputat ales” al cercului electoral Mureş – Uioara, din judeţul Alba de Jos, făcând parte din notarii constituantei, apoi membru numit al Marelui Sfat Naţional şi unul din secretarii acestui parlament provizoriu al Transilvaniei.  A dat dovadă de multă modestie în privinţa rolului în facerea Unirii, pe care o socotea „o floare a sufletului, căldura inimii şi munca braţelor a milioane şi milioane de români, care în şirag de veacuri au trăit în lumina unui ideal în căldura nădejdii”, şi că „este bucuros că a avut şansa să trăiască zilele glorioase ale izbândei”. El a trăit de atunci, până la sfârşitul zilelor, cu imaginea „… figurilor ce au condus neamul nostru transilvan în deceniile cele mai grele ale luptei noastre pentru viaţă, înfingând în pământul Ardealului steagul biruinţei cu stema României”.

După Marea Unire, Ionel Pop cunoaşte „adevărata patrie românească”. Activitatea politică şi-o continuă în PNŢ, a cărui platformă a îmbrăţişat-o, ca reprezentant al organizaţiei judeţului Cluj, sau ca membru în Delegaţia Permanentă, ce asigura conducerea partidului între şedinţele Comitetului Central Executiv. În urma odiosului Dictat de la Viena (30 august 1940), părăseşte Clujul său drag, aşezându-se la Sibiu. De aici, după eliberarea ţării de sub stăpânirea fascisto-hortystă, este numit ministru al Ardealului în guvernele Sănătescu (4 noiembrie – 2 decembrie 1944) şi Rădescu (6 decembrie 1944-28 februarie 1945). Deşi Clujul universitar (eliberat în 11 octombrie 1944) îl chema şi aştepta prin vocea rectorului Iuliu Haţeganu, va alege calea Capitalei României.

Perioada care a urmat, prigoana împotriva membrilor de seamă ţărănişti, persecuţiile din partea noilor stăpâni, precum şi alte momente grele din viaţă nu l-au determinat să-şi părăsească ţara, deşi ar fi putut să se expatrieze.

Avocat de certă notorietate s-a oferit din oficiu să-i apere pe cei implicaţi în cunoscutul „proces al comuniştilor” de la Sibiu, din 1943. Pledoaria sa strălucită, ca în multe alte procese, minuţios pregătite în birourile avocaţiale de la Blaj şi Cluj, a avut drept rezultat absolvirea inculpaţilor de pedeapsa capitală în condiţiile stării de război. Câţiva ani mai târziu, copartizanii celor pe care i-a susţinut prin sentimentul săvârşirii unui act umanitar, deşi nu împărtăşea funciarmente ideologia lor, deci ca jurist imparţial, aveau să-i intenteze un proces în anii „dictaturii proletariatului”, după ce l-au purtat o bună bucată de vreme prin temniţele comuniste. Se consolase probabil că nu era singura victimă, mai cu seamă meditând la sfârşitul tragic al celui care i-a fost cel mai apropiat sufletului său – Iuliu Maniu.

În 1948,  a fost arestat odată cu familia  şi încă câteva rude, în total vreo zece persoane din care şi doi-trei copii. A fost bănuit că vrea să pună la cale o mişcare de partizani în munţi. Nici vorbă de aşa ceva. Casa i-a fost luată şi transformată în vilă oficială pentru noile autorităţi comuniste.

Ionel Pop are un loc de netăgăduit în istoria literaturii române

Mihail Sadoveanu a declanşat acel har literar, materializat între anii 1957-1985, într-un număr de 22 volume, inspirate din viaţa naturii româneşti.

Membru al Uniunii Scriitorilor, şi-a confirmat pe deplin această calitate prin cele paisprezece lucrări traduse în mai multe limbi, printre care se remarcă titluri ca: De la urs la pănţăruş, Întâlniri neaşteptate şi Paşi prin lumea păsărilor, i-au fost traduse în limba germană, o versiune semnată de Yves Auger apărând şi în franceză – Rencontres avec Ies betes (Neuchâtel, 1973).

Fin observator al naturii, al vieţuitoarelor din păduri şi din ape, Ionel Pop este un vânător şi un pescar animat de un „sentiment cavaleresc”. El face mai mult literatură decât vânează, asemenea lui Mihail Sadoveanu, a cărui călăuză de vânătoare în munţii Sebeşului a fost şi cu care va fi comparat, deoarece – scrie Şerban Cioculescu – „de la Mihail Sadoveanu încoace, marele lui prieten, nimeni nu a reuşit să îmbine arta povestirii cinegetice cu vibraţia simţirii, într-o formă proprie”.

Opera: După focul de armă, Bucureşti, 1956;  Capra neagră, Bucureşti, 1957;  Vulpea, Bucureşti, 1957;  Din fauna noastră, Bucureşti, 1959;  Întâlniri cu animale, prefaţă de Demostene Botez, Bucureşti, 1960;  Hoinăreli prin natură (în colaborare cu Demostene Botez), Bucureşti, 1961; Instantanee din viaţa animalelor, Bucureşti, 1964; Paşi prin lumea păsărilor, Bucureşti, 1965; Vânătorul şi natura, Bucureşti, 1969;  Întâlniri neaşteptate, Bucureşti, 1970;  Mamifere din România (în colaborare cu Vasile Homei), I-II, Bucureşti, 1971;  De la urs la pănţăruş, Bucureşti, 1972;  Îmi aduc aminte, Cluj, 1972;  Vânători – oameni şi câini, prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1972; Poieniţa ielelor, Bucureşti, 1974;  O palmă de râu şi nişte istorii vânătoreşti, Bucureşti, 1978;  Un ochi râde, altul plânge, Bucureşti, 1981;  Priviri în atelierul naturii, Bucureşti, 1982; Văpaia, Bucureşti, 1984;  Povestiri vânătoreşti, Bucureşti, 1986;  Inima pădurii, Bucureşti, 1986.

Mai întâi, Ionel Pop şi-a câştigat un loc de netăgăduit în istoria literaturii române prin promovarea unui gen de scriitură prea puţin cultivat, rezultat din nararea cinegetică, împletită cu descrierea scrupuloasă şi în acelaşi timp plină de sensibilitate a vieţii animalelor şi păsărilor.

Încercând o alăturare virtuală cu înaintaşii săi întru cultivarea speciei literare amintite, Al. Odobescu, Ion Brătescu-Voineşti şi nu în cele din urmă Sadoveanu, filiaţia de idei şi stil ne apare foarte palidă, Ionel Pop detaşându-se printr-o abordare originală a habitatului zoologic, folosind un limbaj aparte, deosebit de viu şi colorat, plin de savoare, generând o plăcere specială celui care parcurge paginile scrierilor sale.

Farmecul şi valoarea literelor lui Ionel Pop constă în aceea că lectorul, fie el un simplu ţăran sau meşteşugar, fie un intelectual de elită, percepe cu aceeaşi intensitate frumuseţea.

Vâltorile vieţii l-au purtat pe multe meleaguri, dar el a simţit mereu atras de Ţara Năsăudului, fermecat de Blaj, stăpânit de Sălaj şi Cluj, iar în inimă păstra alăturea, cele patru locuri sfinte în care erau acorate rădăcinile fiinţei sale.

După o viaţă lungă, zbuciumată şi austeră, de 95 ani, la 27 ianuarie 1985, s-a stins ultimul supravieţuitor al celor care au semnat, la 1 Decembrie 1918, actul sfânt al Unirii Transilvaniei cu România, fiind unul din cei patru secretari ai Adunării.

Cei care doresc să contribuie, în continuare, la reabilitarea casei o pot face donând în conturile:

Lei: RO22 RZBR 0000 0600 0208 5400

Euro: RO18 RZBR 0000 0600 0289 9205

Dolari: RO11 RZBR 0000 0600 1092 7730

Cont PayPal: salvaticasamaniu@yahoo.com

deschise la Raiffeisen Bank, Agenţia Şimleu Silvaniei, jud. Sălaj.

Cei care pot și doresc să ajute echipa cu materiale de construcții (ciment, grinzi de lemn etc.) ne pot contacta pe pagina de Facebook:

https://www.facebook.com/SalvatiCasaMemorialaIuliuManiu/?fref=ts , unde poate fi consultată și întreaga activitate legată de evoluția campaniei publice „Salvați Istoria Națională, Salvați Casa lui Iuliu Maniu”.

 

 

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*