Degeaba, oricât de mult ar seduce vara cu a ei căldură, cu vacanțele la mare (deși nimic nu se compară cu muntele) și libertatea de a purta un tricou și sandale, oricât de mult ar seduce iarna cu sărbătorile și zăpada, cu pârtiile de schi, ori toamna cu ale ei culori magnifice, primăvara e deosebită. Pentru că primăvara, viața își face simțită prezența cel mai tare, totul vrea să înverzească, să înflorească, să zâmbească soarelui, să ”iasă în lume”. Și acolo, pe Dealurile Sălajului, în apropiere de satul Piroșa, fără un scop anume, ajuns doar din dorința de a fi liber, eu și natura – confidenta gândurilor și trăirilor mele, am simțit asta din plin. Uitându-mă cu mâna streașină la ochi la satul din depărtare, ori alergând, la propriu, după fluturi, păsări ori, de cele mai multe ori, după ”vânt”.

Mi-am agățat aparatul de fotografiat de mâna dreaptă (deși port întotdeauna aparatul de fotografiat cu mine, uneori nu-l folosesc deloc), nu pentru a fi pe fază, dacă apare ceva, ci mai mult așa, ca un motiv pentru a fi cu ochii în patru. Totuși, ca să nu mă întorc cu mâna goală, din când în când am făcut și câte o fotografie. La fel ca păianjenul ăsta cocoțat în vârful unei crenguțe. Sigur, ca să sune bine, aș putea să zic că așa am vrut, să fotografiez păianjenul ăla (care poate nici măcar nu e păianjen), dar eu, de fapt, voiam să fotografiez mărul sălbatic scofâlcit de mai jos, dar așa a vrut să focalizeze aparatul. Asta poate și fiindcă, în timp ce tot dădeam cu zoom-ul după măr, eram cu ochii îndreptați către căprioarele care tocmai traversau pășunea.

Am lăsat copacul cu mere scofâlcite și m-am îndreptat către pâlcul de copaci în care se pierduseră căprioarele. Dar în loc să o iau de-a dreptul, către locul cu pricina aflat la vreo 15 metri de mine, am luat-o în cu totul altă direcție. După un fluture mare, Coada rândunicii, un fluture care poate fi găsit în grădini, pe pajiști și în zone de pădure. Evident, fluturele avea chef de joacă, așa că zburătăcea în toate părțile, și, până să apuc să apăs cu degetul pe declanșatorul aparatului de fotografiat, deja era în altă parte. Și m-am trezit că alerg după fluturele ăsta, printre tufele cu țepi (totuși, fără a mă zgâria, ciudat lucru), pe sub crengi, pe după copaci, până când, într-un final, m-a pufnit râsul. Și atunci, fluturele s-a oprit chiar în fața mea. M-am oprit și eu, privindu-l cum își mișca ușor aripile, ca și cum ar fi invocat vântul, apoi, chiar înainte să o ia iar la sănătoasa, l-am ”prins”.

Tot n-am ajuns la pâlcul de copaci cu căprioare. Pentru că am dat peste un mușuroi de furnici mare și rotund, cu un gard verde din iarbă trasându-i conturul, ca și cum ar fi marcat niște granițe: ”Hei, dincolo de gardul ăsta de iarbă sîntem noi, și ați face bine să ne lăsați în pace”. Și m-am aplecat să văd mai bine vânzoleala aia a furnicilor, care pare haotică, dar, de fapt, se desfășoară după niște reguli bine stabilite. Furnicile mici, lucrătoarele, fac ce e de făcut pentru binele mușuroiului, iar furnicile ălea mari, cărora, dacă te uiți de aproape, le poți vedea mandibula puternică, stau de pază, și nu ezită să atace pe oricine și orice ar părea că e o amenințare. Eu nu eram deloc o amenințare, dar furnicile ăstea mari, cu mandibulele la vedere de unde să știe? Așa că m-am pomenit cu ele în dreptul nasului, aflat mult prea aproape de mușuroi. Cine are nevoie de pișcături? Eu nu. Mi-am luat nasul de acolo și le-am lăsat în pace.

Cum se face că deși 15 metri sînt ușor de parcurs, eu încă nu i-am parcurs? Simplu. O mierlă mi-a ieșit în cale. Iar mierla asta avea chef de pozat. De asta, în loc să zboare, odată văzându-mă, mierla parcă se plimba prin fața mea ca să pozeze: ”Uite, vezi ce cioc portocaliu am? Fii atent cum știu să prind insecte. Alo, am fost eu prea rapidă? Că văd că stai și zâmbești ca prostu’, în loc să faci poze. Nici măcar nu ai scos capacul obiectivului. Fii atent, mai încercăm o dată. Ce? Nu se poate, iar ai pierdut momentul. Of, oamenii ăștia, ce reflexe slabe au. Uite, mă opresc. Să nu spui că nici acuma nu-mi faci poze…”. I-am făcut o fotografie, că prea stătea la pozat, apoi am trecut la nici cinci metri de ea – eu zâmbind, ea pozând în continuare.

Le-am simțit pe cele două căprioare. M-au simțit și ele, așa că au fugit vreo zece metri, apoi s-au oprit. M-am apropiat ușor și am dat să scot aparatul de fotografiat, dar mi-am adus aminte de întâlnirea mea cu o căprioară, într-una din ieșirile mele de unul singur prin văile Cuciulatului. Atunci când sînt singur, nu fac gălăgie aproape deloc, și se întâmplă deseori să dau nas în nas cu tot felul de animale. La fel cum s-a întâmplat și cu ființa asta delicată, numită căprioară. Ne-am pomenit, brusc, față în față, la vreo 4, 5 metri distanță unul de altul. Căprioara a încercat să fugă prin partea dreaptă, acolo unde peretele abrupt, de stâncă, nu îi lăsa nicio șansă de scăpare, așa că, după ce a făcut câțiva pași, a căzut pe spate, de unde plecase, în fața mea. Apoi a încercat la stânga, cu același rezultat. A mai încercat o dată, apoi, căzând din nou, s-a oprit brusc, nemișcată, ca și cum s-ar fi predat, renunțând la a mai încerca să scape. Eu eram cu mâna pe aparatul de fotografiat, dar am renunțat la a-i face poză. Am pus aparatul în geantă, ușor. Apoi am început să-i vorbesc căprioarei, calm, cu multă blândețe, până când s-a liniștit și și-a dat seama că nu-i vroiam răul. Și, la fel ca în povești, căprioara a trecut liniștită pe lângă mine și a luat-o pe vale, în sus, acolo pe unde era singurul loc prin care putea să iasă din culoarul strâmt dintre stânci.

Nu, animalele nu sînt aici ca să le facem noi inventarul fotografiindu-le ori studiindu-le. Acolo, în natură, ele sînt acasă. Noi, oamenii, sîntem doar în trecere, vizitatori, și trebuie să le tratăm cu respect. Am închis aparatul și am plecat în liniște, să nu le deranjez. Apoi am dat peste florile ăstea care, da, nu au nimic din machiajul florilor care dau bine la buchet, dar așa, în simplitatea lor, sînt superbe. Le-am fotografiat. De drag. Și așa, cu drag, m-am întors acasă, acolo unde locuiesc fizic. După ce tocmai am fost acasă, în natură, acolo unde îmi locuiește sufletul.