Au trecut două războaie mondiale peste el, iar podul de fier care leagă malurile râului Crasna ce trece prin orașul Șimleu Silvaniei e încă aici, ca un semn de caret a istoriei orașului de sub Măgură. Podul ăsta e ca un martor tăcut al fiecărui om care a trăit aici și care a trecut, odată cu viața, de pe un mal pe celălalt al râului.

Un reper pentru orice șimleuan, podul în sine nu e foarte mare și nici nu are vreo semnificație turistică aparte, însă construcția lui nu are cum să nu te facă să-l privești, chiar și în trecere fiind, altfel decât ai privi un pod obișnuit. Iar asta pentru că miile de nituri cu cap rotund care împobodesc cele două arcuri de fier ale podului au ceva special, ca și cum mii de buburuze uriașe s-au oprit pe pod și au rămas aici pentru totdeauna, transformându-se în ”broboane” de fier. Iar niturile ăstea vorbesc despre cei care l-au construit, și chiar dacă mărimea podului nu e una care să te facă să caști ochii mari și să rămâi cu gura căscată de admirație, arhitectura lui e specială, purtând amprenta vremurilor trecute, și puține sînt podurile de genul ăsta care să își mai fi păstrat locul acolo unde a fost construit. Nu de alta, dar betonul drept și fără niciun semn al atingerii umane a cucerit lumea, iar construcțiile de genul podului acesta au fost prea puțin păstrate, nemaifiind utile în lumea în care se pare că oamenii nu mai au timp și pentru frumos, atunci când e vorba despre construcții.

Construit acum peste 100 de ani,

podul de fier are o istorie încărcată, și chiar dacă au trecut peste el cele două mari războaie mondiale, a rămas la locul lui, scăpând de distrugerile provocate de confruntările armate.

Conform unor note din Monografia județului Sălaj, scrisă de Petri Mór, în perioada martie – august 1904 a fost construit un pod de fier cu stâlpi şi cu o singură deschidere, în arealul Crasna – Şimleu Silvaniei, pe drumul naţional Ciucea – Carei, în baza proiectelor alcătuite de Divizia Poduri din cadrul Ministerului Regal al Comerţului, cu un buget de 70.000 de coroane. Deschiderea podului este de 35,6 metri, lăţimea benzii de circulaţie de 6 metri şi 2 pietonale de câte 1,50 m fiecare. Capetele de pod sunt realizate din pietre de la Şimleu şi Giurtelecu Şimleului.

Acuma, e destul de greu să mai găsești documente referitoare la construcția singurului pod peste Crasna din Șimleu care a mai rămas în picioare după cel de-al doilea război mondial. De ce singurul? Pentru că au mai existat poduri, dar au fost minate în timpul războiului, așa cum își amintesc cei mai în vârstă din oraș: ”A venit armata și ne-a anunțat să lăsăm geamurile întredeschise și să plecăm de acasă, că minează podurile. Oamenii și-au pus lucrurile în căruțe și au mers pe Măgură. Soldații nemți s-au purtat foarte omenos cu localnicii, le cereau de-ale gurii și plăteau tot ce primeau. I se spunea podul mare sau podul de fier, care e un frate mai mare al podului de la intrarea în Cehei”.

Despre minarea podurilor există, de altfel, la Arhivele Naționale, documente referitoare la acest lucru, unde, într-un dosar din 1945, este consemnat cum că ”s-au inventariat materialele rezultate din podurile minate  și părțile de pod lăsate la locul unde au existat podurile”. De altfel, regularizarea râului a fost  considerată, în Cartea de Aur a Prefecturii Sălaj, ”o formidabilă lucrare, a cărei realizare e o mare mândrie românească”. Iar asta pentru că râul Crasna era cel mai periculos râu din Sălaj, în anii 1919 – 1925, 1926 și 1932 a inundat jumătate de oraș: ”La 2 Maiu 1919, s-au revărsat apele atât de grozav, încât nici cei mai bătrâni oameni din Șimleu nu-și reamintesc de un asemenea cataclism, cu care tristă ocazie 15 case s-au ruinat complet, iar 10 case au fost deteriorate mai mult sau mai puțin.”

Dar atunci când vorbești despre podul de fier, vorbești și despre oamenii care au trecut peste el, pentru că

Istoria podului se împletește cu cea a oamenilor

Acum, podul este închis circulației rutiere (și ar fi bine să rămână așa, nu de alta, dar podul poate fi considerat un monument), iar cei care îl trec la pas o fac altfel decât cei care au trăit în anii ultimului război mondial, atunci când soarta podului era nesigură. Și nu doar soarta podului, ci și a oamenilor.

E greu să-ți imaginezi, acum, când supermarketul e la doi pași de pod, că oamenii nu aveau ce mânca ori îmbrăca, ori că bunurile le erau confiscate. Iar asta pentru că, în 1945, s-a impus un fond de armistițiu, la care contribuiau toți șimleuanii.

La fel ca Miclosi Mihail, maestru hornar, care a cerut să i se reducă din impozit, pentru că de abia trăia de pe o zi pe alta: ”Sunt un om bătrân și bolnăvicios, deci sunt în imposibilitate să execut singur meseria mea, sunt nevoit a ținea angajați și deci aproape tot venitul meu se duce în seama angajaților, abia îmi rămâne câștig curat lunar 5 – 8000 de lei și deci din această sumă abia îmi pot susținea strictul necesar pentru existență.”

Nici Vargha Vasile, de profesie bărbier, nu o ducea mai bine. Acestuia i s-a impus o taxă pentru fondul de armistițiu de 70950 de lei anual, ”care suma subsemnatul nu sunt în stare de a putea achita pentru că am fost 3 ani de zile militar, iar întrețin și pe mama mea bătrână, care nu are din ce trăi și eu o susțin. Având în vedere că subsemnatul am o clientelă foarte redusă și lucrez singur iar până în luna martie am lucrat ca calfă, dacă mi s-ar menține acest impozit ar trebui să închid prăvălia mea.”

Șimleuanii trec și acum podul de fier mergând spre Primărie, la fel cum o făcea în 1945 și fostul om de serviciu de la Primărie, Szekeres Gheorghe, care, însă, mergea acolo pentru a cere să i se aprobe să primească drepturile de îmbrăcăminte cuvenite oamenilor de serviciu, pentru că ”între 6 iunie și 1 septembrie 1944 am fost concentrat în armată, iar acum nu mai am ce purta și nici încălțăminte.”

Doar soldații ruși o duceau ceva mai bine. Ei treceau podul pentru a-și face rost de băutură, așa cum reiese dintr-un proces verbal din 9 ianuarie 1945, unde e consemnat cum locotenentul Vasilii Ivanovici Volosin, de la Comandamentul Armatei Sovietice, însoțit de Macahaniuc Alexandru, Cherecheș Gheorghe și Crișan Gheorghe, sergenți de stradă din partea poliției, și proprietarul Szentpétery Elemér, s-au dus la pivnița din strada Simion Bărnuțiu nr.10, de unde au luat pentru soldații ruși 406 litri de vin.

Punct de reper pentru șimleuani,

podul de fier e la fel ca acum peste 100 de ani, când a fost construit, coloanele de piatră de la cele două intrări, acum văruite, balustradele și cele două arcuri de fier, cu rugina ascunsă sub puțina vopsea arsă de soare și spălată de ploi, fiind ca o aducere aminte a celor care l-au construit și a celor care au trecut peste el, de pe o parte pe alta a râului, de-a lungul timpului. Podul ăsta e, deja, un monument istoric prin însăși cei peste 100 de ani de existență. Pentru că e vorba despre istoria orașului, despre cei care au locuit sau au trecut prin Șimleu Silvaniei. Și dacă a rezistat celor două mari războaie mondiale, și a rămas ”în picioare”, podul ăsta trebuie să rămână în continuare un reper pentru șimleuani. E frumos podul de fier și are farmecul lui, și în afară de ”fratele geamăn”, respectiv podul de la Cehei, nu mai există altul la fel în Sălaj. Însă nu doar pentru asta ar trebui să i se acorde atenție, ci pentru că podul ăsta e al șimleuanilor. Și a celor care au trăit aici, cândva, și a celor care trăiesc, acum, în Șimleu Silvaniei. La urma urmei, podul ăsta e un pod peste secole.