Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

De lângă Biserica Dracului, la Biserica lui Dumnezeu. Turbina cu aer din adâncul pământului. La Purcăreț, tărâmul porcului mistreț, a treisprezecea tabără SPS

”Pe unde o fi peștera asta, fir-ar ea să fie, că doar am mai fost acolo, iar acuma parcă s-ar tot muta dintr-un loc în altul. Și tot umblu ca prostu’ pe cărarea asta îngustă de la marginea hăului, de parcă n-aș avea ce face altceva. Și e atât de cald, toate se lipesc de mine…”, îmi spuneam de unul singur, încercând să merg pe cărarea îngustă de deasupra stâncii înalte și aproape drepte de deasupra izvorului Bulbuc fără să mă împiedic ori să mă agăț în spinii omniprezenți. Și mi-am adus aminte de Zoli, de cum mergeam cu el, acum ceva ani, tot pe aici, către peștera Biserica Dracului, peșteră care, a dracu’, acum parcă ar fi intrat în pământ. Și doar știam că e acolo, dincolo de curba aia de lângă zidul de stâncă, care părea imposibil de trecut, dar care, după cei câțiva pași, un fel de echilibristică pe piatră, te ducea acolo, la peștera pe care o căutam, de parcă n-aș fi știut unde-i. Și doar am mai fost acolo, ce naiba?

Nu știu de ce nu am mai făcut acei câțiva pași care m-ar fi dus într-acolo, și mi-am spus, și mie și Ginei, cealaltă parte a proiectului publicistic Sălajul pur și simplu (am mai rămas doi), și care mă aștepta la câțiva metri mai în jos, într-un loc unde era, atât cât se putea, în siguranță. Și, la cât am chinuit-o, făcând-o să mă urmeze pe pantele ălea abrupte și alunecoase, pe căldura asta sufocantă, mă mir că nu l-am auzit pe Zoli, de acolo, din lumea unde e acum: ”Bă, omu, tu ești cu toate la cap? Mai ții minte cum ne-am cățărat pe peretele ăsta abrupt și cum ai tras tufele de spini cu părul? Mai ții minte, după ce am ajuns sus, că ți-am zis că așa ceva să nu mai faci niciodată? Și acuma ce vrei, să o urci și pe fata asta pe acolo? Alo, omu, ești cu toate la cap?”

Chiar nu știu de ce nu am mai făcut acei câțiva pași, de ce Zoli a fost atât de prezent în ăstea două zile ale celei de-a treisprezecea tabere SPS, aici, la Purcăreț, singurul loc unde m-a dus el pe mine, și nu invers, așa cum se întâmpla de fiecare dată. Poate de asta, pentru că la peștera Biserica Dracului a luat-o el înainte, apoi, odată ajunși acolo și așezându-ne pe piatra răcoroasă a peșterii, m-a privit, spunându-mi fără cuvinte, dar cu atât de multă bucurie: Ei, vezi, Căline, în ce loc fain te-am adus?

Poate de asta n-am mai făcut acei câțiva pași până la peșteră, și am preferat să spun că nu o mai găsesc, ca să nu găsesc peștera fără cel care m-a dus acolo, fără Zoli, cel care a fost atât de prezent la Purcăreț, în tabără, prima, din cele 13 de până acum, fără ploaie și furtună.

Și, pentru prima oară după mult timp, am fost din nou trei SPS: Călin, Zoli și Gina.

Purcăreț, satul în care trăiesc mai puțin de 100 de oameni. Cu tot cu cățel și purcel,

așa cum avea să ne spună sfătul bisericii din sat, Nicu Strâmb, duminică, în cea de-a doua zi a taberei, atunci când am ajuns la biserica de lemn din sat, a fost locul în care am mutat, din nou, redacția în nartură. Pentru libertatea a putea privi orizontul – și cel unde pământul ia în brațe cerul, și cel din noi. Însă, să-l lăsăm deocamdată pe sfăt și să o luăm cu începutul, urmând drumul către Letca, apoi, de acolo, pe drumul de pământ care duce înspre Purcăreț.

De ce am ales locul ăsta? Chiar nu știm. Locul de tabără îl alegem, de obicei, vineri seara, sâmbătă dimineața ori chiar în mașină, în timp ce ieșim din oraș. Oricum, e foarte frumos locul, sălbatic, un loc în care natura e la ea acasă, cu stânci, pante abrupte, pădure deasă, izvoare, peșteri… Ce mai, un loc de poveste. O poveste sălăjeană.

De ce tabere SPS? De ce să dormi în cort, în natură, departe de agitația gri a orașului? De ce să mergi pe coclauri, la nimereală? Poate pentru că natura e atât de frumoasă, încât n-ai cum să reziști chemării. Ori poate pentru că aici, în natură, sub cerul liber, poți să respiri.

Am lăsat mașina exact în același loc în care am lăsat-o și acum câțiva ani, când am ajuns aici cu Zoli. Și am luat-o exact pe acolo pe unde am fost și acum câțiva ani. Mi-am dat seama de asta imediat, dar m-am făcut că nu văd, că e prima oară când ajung aici.

Am găsit locul în care să așezăm tabăra destul de repede, un loc izolat, nu foarte departe de sat, dar nici foarte aproape. Și am știut că ăsta e locul, dar, totuși, am zis să mergem în recunoaștere, poate este un loc și mai frumos, așa că, sub un soare torid, timp de o oră și ceva, am tot umblat încolo și încoace, pentru ca, în final, să ne așezăm cortul în locul în care ne-am hotărât de la început. Dar de ce să stăm liniștiți, când putem să umblăm aiurea, prin sauna asta naturală, făcându-ne, astfel, să mergem pe traseu de abia la 6 fără un pic seara, lucru care înseamnă să comprimăm un traseu de vreo 4 ore, în 3 ore? Adică să tragem ca nebunii pe pantele abrupte.

Am plecat pe traseu deja cu ceva moleșeală în picioare, de la atâta mers în recunoaștere, însă ne-a tras înainte gândul la apa rece de izvor pe care știam că o să-l găsim destul de repede.

Izvorul Bulbuc și turbina cu aer rece din adâncul pământului

”Stai, oprește-te puțin, să ascult…”, i-am spus Ginei, când am ajuns aproape de izvor. Știam unde e izvorul, dar mi-a plăcut să trag cu urechea la susurul apei reci, proaspete, care iese de sub stâncă, așa, ca un preambul la momentul în care o să beau cu nesaț apa rece, care iese de sub stâncă.

După ce am ascultat câteva secunde sunetul acela atât de plăcut, ne-am pus în mișcare și am ajuns la izvor, trecând pe lângă un copac nu neapărat foarte mare, dar cu niște rădăcini care, ieșind de sub pământ, au crescut mari de tot, uriașe, copacul arătând ca un fel de animal preistoric, nemaivăzut vreodată, și care acum a ieșit din vizuina lui de piatră. Altfel ce să caute pietroaiele ălea mari lipite de rădăcinile uriașe ale copacului?

Întâi și întâi am umplut sticla cu apă și am băut din apa rece a izvorului, până am simțit răcoarea și prospețimea izvorului umplându-ne ființa. Ooo, ce bună e apa de izvor! E, fără doar și poate, cea mai bună băutură din lume. Și oricât de mult aș bea apă de izvor, vreau și mai mult. Și, de fapt, atunci când îți place ceva, chiar îți place ceva, cum să te saturi vreodată?

Ne-am continuat drumul către peștera Biserica Dracului, ori așa ne spuneam, abia după ce ne-am umplut sticlele cu apă, urcând, pieziș, panta abruptă. De ajuns, n-am ajuns la peșteră, nici în prima zi, nici în a doua, ori de câte ori m-am cățărat pe pantele abrupte, peștera parcă ar fi intrat în pământ. Deși, așa cum v-am zis, n-am ajuns acolo (și acum știu, fără nicio îndoială) din cu totul alte motive, decât faptul că nu aș fi știut pe unde să o luăm ca să ajungem acolo. Însă drumul ăsta, prin hățișul de țepi și peste pietrele uscate, care se rostogoleau de sub picioare la fiecare pas, trăgându-te și pe noi cu ele, ne-a făcut să pierdem mult timp, având în vedere că peste nici două ore o să se întunece, iar noi eram de abia la poalele zidului de piatră. Așa că am mărit pasul, și mi-am dat seama că trăgeam prea tare de Gina atunci când, fiind undeva, în recunoaștere, lângă stâncile vălurite și cu pietre tăioase, și lăsând-o pe ea să se odihnească, am întrebat-o ce face, dacă e bine, dacă vine și ea după mine. Mi-a răspuns: ”vin eu când vin, tu vezi-ți de ale tale”, și mi-am dat seama că prea am luat-o dintr-o dată pe pantele ăstea, mai ales după ce, în prealabil, am umblat cu soarele în cap vreo oră și ceva, și că era mai bine să o lăsăm pe a doua zi toată treaba asta cu expediția în natură. Însă, așa-i când ți se pune pata, nu prea mai gândești și te arunci cu capul înainte. Atâta tot că aici nu eram singur, în ceva aventură Descoperim Sălajul, și ar fi trebuit să îmi dau seama că dacă mie mi-e greu, pe căldura asta, tot cățărându-mă pe unde apucam, Ginei îi e și mai greu. Mi-am dat seama, după ”…tu vezi-ți de ale tale”, și am hotărât să ne întoarcem la tabără. Mai este și mâine o zi. Nu înainte, însă, de a merge la turbina cu aer rece din adâncul pământului – gaura vântului, așa îi zic cei din zonă -, un fel de tunel care duce în măruntaiele stâncii, iar de acolo coboară cine știe unde, aerul rece care iese cu putere de acolo fiind, la propriu, o adevărată turbină cu aer condiționat. Un fel de aer condiționat al pământului.

Am stat câteva minute acolo, minunându-ne de turbina asta naturală, apoi ne-am întors la locul de tabără. Și am zis că ne punem la somn. Și ce bine o să dormim…

Un tanc numit porc mistreț

M-am trezit pe la miezul nopții. Adică m-a trezit un sunet ciudat, înfricoșător chiar. Un fel de guițat isteric, amestecat cu sunetul pe care-l scoate diavolul tasmanian și cu sunetele pe care le scot zombie din filmele de groază. Toate amestecate și amplificate de noapte. Un urlet, apoi încă unul… vreo 12 – 14 guițaturi din ăstea de groază. Ale aceluiași mistreț, după timbru. Semn că mistrețul se tot lovea de sârma gardului electric care împânzea zona, iar durerea provocată de curentul elctric care-i străbătea corpul îl făcea să urle în halul ăsta, de m-a trezit în miez de noapte.

Acuma, am știut că sînt mistreți acolo, după multele garduri electrice, 3, 4 fronturi pe pășunea unde ne-am așezat tabăra. Însă mistreți ori alte animale sălbatice au fost în fiecare tabără de până acum. Și n-au ele, animalele sălbatice, nicio treabă cu omul ori cu cortul în care stau oamenii. Își vâd de treaba lor, liniștite, și te ocolesc. Aici, însă, la Purcăreț, curentul electric a schimbat lucrurile. Și e de înțeles. Adică, tu, omul, dacă te-ar tot curenta careva, nu-i așa că ți-ar sări țandăra și ai face urât?

La fel și mistreții. Acuma, chiar dacă primul mistreț m-a trezit, mi-am zis că pleacă el, mai bine să mă pun din nou la somn. Apoi am auzit sunetul ăsta, pe care l-a scos, probabil, tatăl tuturor mistreților din lumea asta. Un sunet gros, prelung, asurzitor, plin de furie, un sunet de groază, chiar. Apoi, imediat după, alți 4, 5 mistreți, după timbrul guițatului de groază. Și, ca și cum nu ar fi fost de ajuns, am auzit divizia de tancuri a porcilor mistreți îndreptându-se înspre locul în care eram noi și cortul nostru. O divizie de tancuri nervoase, urlând încontinuu, trecând peste gardurile electrice, peste arbuști, ca un tăvălug.

Am trezit-o pe Gina și i-am spus că ar fi mai bine să mergem la mașina pe care am lăsat-o la câteva sute de metri mai încolo, pentru câteva ore, până se liniștesc mistreții.

Zis și făcut. Cu ce a mai rămas din lanterne (una, cea cu bateriile pline, am pierdut-o în hățișul de țepi), am plecat, orbecăind în noapte, și ne-am adăpostit în mașină. Normal, cu somnul speriat, n-am mai dormit. În schimb am admirat cerul superb, apoi am numărat stelele căzătoare, privind prin parbrizul mașinii: o stea căzătoare, două stele căzătoare, trei…

Dimineața, pe la 6 fără ceva, după 4 ore și ceva petrecute în mașină, ne-am întors la cort. Așa cum am prevăzut, tancurile au ieșit exact în locul în care era cortul, gardul fiind rupt, iar copăceii mai mici din jur culcați la pământ. Îți dai seama, să ne fi trezit înconjurați ne o divizie de tancuri de porci mistreți furioși, numai bine nu ne-ar fi fost.

De lângă Biserica Dracului, la Biserica lui Dumnezeu

Degeaba am căutat peștera Biserica Dracului, a doua zi, duminică, n-am ajuns la ea. Și acum știm și de ce, așa cum v-am spus ceva mai devreme. În schimb, dacă tot am ajuns, din nou, la izvor, am băut apă rece până ne-am săturat. Cel puțin pentru moment. Apoi am urcat panta și ne-am îndreptat către tabără (nu înainte de a mai merge, de unul singur, în recunoaștere, urcând pantele de 3, 4 ori, zgâriindu-mă pe tot locul).

Am mâncat puțin, pentru prima oară în ăstea două zile, am strâns cortul și am dus bagajele la mașină. Apoi am plecat să vedem biserica de lemn din Purcăreț, veche de vreo 300 de ani.

Nu știu cum se face, dar singurul om pe care l-am întâlnit în ziua asta a fost sfătul bisericii, care avea și cheile la el și care ne-a întrebat: ”vreți să vedeți biserica?”

Acuma, legat de biserică nu există documente, dar Nicu Strâmb ne-a spus că ar fi fost construită, după cunoștințele lui, prin 1968 – 1700. Biserica e îngrijită, și au loc slujbe acolo în fiecare a treia duminică, ba chiar și mai des, fiind singurul locaș de cult din sat.

Am spus că e îngrijită. Însă corect ar fi ”prea îngrijită”. În interiorul bisericii, lambriurile acoperă picturile de pe pereți, doar cele de pe bolta semicilindrică ori de pe pereții naosului mai fiind la vedere, niște picturi aflate într-o stare destul de bună. Însă lambriurile… Vorba sfătului: ”Din prea multă grijă, s-a făcut mai mult rău”. Oricum, chiar și așa, cu lambriurile ăstea deloc potrivite pentru un astfel de locaș de cult, biserica de lemn din Purcăreț, monument istoric, de altfel, e destul de îngrijită, deși niște lucrări de recondiționare sînt absolut necesare. pentru a se păstra locașul de cult. Bani, însă…

Biserica are o singură intrare pe latura de vest, unde a fost construit un pridvor închis. Și, spre deosebire de celelalte biserici pe care le-am vizitat, are o toacă din metal, nu din lemn, cum se obișnuiește. O toacă ruginită, cu o crăpătură de-a lungul ei.

Drumul către casă

l-am făcut aproape în tăcere, după ce l-am lăsat pe sfăt ceva mai jos, unde avea ceva de lucru, la fân. Am plecat din Purcăreț spunându-ne că o să ne întoarcem la peștera pe care n-am găsit-o. Nu știu dacă o să fie așa, dacă o să mă mai întorc acolo. Poate dacă aș ști că îl găsesc pe Zoli la peșteră, așteptându-mă așezat pe aceeași piatră pe care am stat împreună acum mulți ani. Atunci m-aș întoarce, să-i spun că peștera la care m-a dus el e cea mai frumoasă din lume. Pentru că știu că i-ar plăcea să audă asta, să-i spun că dintre toate locurile în care l-am dus, ăsta e cel mai frumos, pentru m-a adus el pe mine. Ar fi atât de mândru…

Drumul către casă… Care, ce e drumul către casă? Unde e acel ”acasă” pe care-l căutăm unii dintre noi, chiar și fără să știm? Nu știu. Ori poate mă fac că  nu știu, așa cum m-am făcut că nu știu pe unde să ajungem la peșteră. Știu însă că oamenii care îți sînt aproape, indiferent de ce ar fi, acei pe care poți să-i numești, cu adevărat, prieteni, fac parte din ”acasă”. Așa-i, Zoli?


  • purcaret_tabara13_sps__48_
  • purcaret_tabara13_sps__9_
  • purcaret_tabara13_sps__13_
  • purcaret_tabara13_sps__36_
  • purcaret_tabara13_sps__7_
  • purcaret_tabara13_sps__43_
  • purcaret_tabara13_sps__26_
  • purcaret_tabara13_sps__28_
  • purcaret_tabara13_sps__29_
  • biserica_purcaret__17_
  • biserica_purcaret__1_
  • biserica_purcaret__34_
  • purcaret_tabara13_sps__46_
  • purcaret_tabara13_sps__1_
  • biserica_purcaret__4_
  • biserica_purcaret__6_
  • biserica_purcaret__9_
  • biserica_purcaret__22_
  • biserica_purcaret__25_
  • biserica_purcaret__31_
  • biserica_purcaret__34__
  • biserica_purcaret__35_
  • biserica_purcaret__36_
  • biserica_purcaret__37_
  • biserica_purcaret__39_
  • biserica_purcaret__47_
  • biserica_purcaret__51_
  • purcaret_tabara13_sps__2_
  • purcaret_tabara13_sps__3_
  • purcaret_tabara13_sps__4_
  • purcaret_tabara13_sps__5_
  • purcaret_tabara13_sps__6_
  • purcaret_tabara13_sps__8_
  • purcaret_tabara13_sps__9_
  • purcaret_tabara13_sps__10_
  • purcaret_tabara13_sps__11_
  • purcaret_tabara13_sps__12_
  • purcaret_tabara13_sps__15_
  • purcaret_tabara13_sps__16_
  • purcaret_tabara13_sps__17_
  • purcaret_tabara13_sps__18_
  • purcaret_tabara13_sps__19_
  • purcaret_tabara13_sps__20_
  • purcaret_tabara13_sps__21_
  • purcaret_tabara13_sps__22_
  • purcaret_tabara13_sps__23_
  • purcaret_tabara13_sps__25_
  • purcaret_tabara13_sps__27_
  • purcaret_tabara13_sps__30_
  • purcaret_tabara13_sps__31_
  • purcaret_tabara13_sps__32_
  • purcaret_tabara13_sps__33_
  • purcaret_tabara13_sps__34_
  • purcaret_tabara13_sps__35_
  • purcaret_tabara13_sps__36_
  • purcaret_tabara13_sps__37_
  • purcaret_tabara13_sps__38_
  • purcaret_tabara13_sps__39_
  • purcaret_tabara13_sps__40_
  • purcaret_tabara13_sps__41_
  • purcaret_tabara13_sps__42_
  • purcaret_tabara13_sps__44_
  • purcaret_tabara13_sps__45_
  • purcaret_tabara13_sps__47_

2 comentarii

  1. razvan says:

    Foarte frumos. Chiar ma gandeam cum de nu ai dat de pestera…asa se explica. Poza cu zona Clitului in departare e de pus in rama/desktop :).

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*