DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

De la eroismul războinic, la eroismul medical

Joris Snaet/sursa: Standaard. be

„Nici o comunitate nu se poate dispensa de eroi, de salvatori, atât în viața curentă cât și în sensul rememorării tradiției istorice” scria istoricul Lucian Boia la sfârșitul anilor nouăzeci, într-o lucrare faimoasă, care examina critic rolul istoriografiei românești în construirea mitologiei naționale. Trecutul istoric ca și destin comun al unei comunități locale sau naționale este memorat, rememorat și transmis din generație în generație prin intermediul instituțiilor și multiplelor canale ale culturii oficiale și populare. Eroii și martirii, în fapt victime pe a căror „jertfă de sânge” s-a edificat și afirmat identitatea unor comunități și mai apoi a națiunilor, sunt parte a recuzitei de motive și reprezentări identitare ale acestora (Grancea, 2006). Moartea, sacrificiul și războiul sunt coordonatele principale pe care se articulează discursurile despre eroism și reprezentările artistice care marchează material cultul eroilor.  Disponibilitatea de a muri pentru patrie a fost ritualizată, de-a lungul secolelor, ajungând să fie testul suprem al patriotismului. Având origini în cultul antic al eroilor și în republicanismul antic, moartea pentru patrie a primit o nouă conotație odată cu Revoluția Franceză, care a impus cultul patriotic al morților, un cult puternic politizat, în care cetățeanul este perceput și descris ca soldat. Astfel că în prezent nu există comunitate în Europa și în restul lumii care să nu aibă un mausoleu dedicat patriei și eroilor. Fiecare stat întreține, la nivel monumental, celebrativ și narativ, acest cult patriotic al morților. Acest cult modern al morților s-a impus și răspândit rapid și datorită reprezentărilor creștine pe care a fost grefat. Din secolul al XIII-lea, pentru cavalerii cruciați devine o datorie morală să se jertfească pentru eliberarea Pământului sfânt, datorie care s-a transformat lent în datoria de a-și apăra patria. „De-aici provin formulele de tipul ⟪patria sfântă⟫, ⟪jertfa pe altarul patriei⟫ și toate celelalte patetisme care conjugă un cult al morților antic cu sotereologia creștină într-un cult patriotic modern”, după cum observa istoricul german Reinhart Koselleck.

Ca și în cazul altor țări, eroul războinic-soldat are un statut privilegiat în cadrul patrimoniului național românesc. Acest fapt este firesc, dacă avem în vedere canoanele istoriografiei  naționaliste care au impus perceperea istoriei românești ca o luptă neîntreruptă pentru afirmarea și apărarea statului-națiune (Grancea, 2006). Cimitirul eroilor și mai apoi salba de mausolee și monumente dedicate celor morți în Războiul de Independență și mai apoi cele două războaie mondiale, sunt expresii ale acestui cult civic al morților și parte esențială a procesului de construcție și prezervare a conștiinței naționale.

Acest cult al eroilor, centrat pe soldat și război, este un cult orientat către moarte și către trecut. E o celebrare a morții, descrisă în registru eroic-sacrificial, nu o celebrare a vieții. Destinul comun al comunității și ideea de solidaritate sunt ancorate în moarte și în comemorarea reverențioasă a celor morți. În cadrul acestui cult și a narațiunilor eroizante care-l compun, au loc, desigur, și alte categorii de eroi decât soldații, dar au un statut de anexă sacrificială, de suport a acestora. Ne referim, în special, la categoria eroilor sanitari, care beneficiază de mențiuni și monumente menite să amintească și jertfa lor în cadrul conflictelor. După cum se poate observa și din cele două monumente dedicate sacrificiilor personalului medical angrenat în primul război mondial, Monumentul Eroilor Sanitari și Monumentul Medicilor Militari, ambele amplasate în București. E un cult profund machist, masculin, în care chipurile feminine sunt foarte rare (Ecaterina Teodoroiu sau Regina Maria, supranumită și regina-soldat) sau sunt reprezentate preponderent într-o manieră pasivă și subordonată eroismului masculin, pe care-l susțineau prin efortul lor. Acest aspect este cel mai bine evidențiat de statutul femeilor care compuneau contingentele de surori medicale de pe front. În rest, femininul are funcția de a ilustra simbolic abstracțiuni precum Victoria sau Patria.

Paradoxal, ultimele două secole n-au fost doar epoca afirmării națiunilor și a edificării statelor naționale, inclusiv prin războaie de o violență, amploare și distrugere fără precedent. După cum observa antropologul francez Claude Lévi-Strauss, ultimele două secole de modernitate sunt sinonime cu încercarea de a proteja și prelungi viața. În acest context, intră în scenă corpul medical și medicina ca știință și practică, al căror rol în construirea societăților moderne așteaptă încă să fie descoperit și evidențiat de către cercetătorii interesați de istoria socială a medicinei. Dezvoltarea sistemului medical, cu corpul profesional aferent, reprezintă o parte esențială a modernității și a efortului colectiv de construire a unei societăți în care viața individului este valorizată cu totul altfel decât în epocile anterioare și în care, din cauza unor devastatoare epidemii de ciumă și holeră, elitele politice și intelectuale ale vremii realizează necesitatea unui proiect medical colectiv.

Democratizarea accesului la îngrijire medicală specializată este un câștig târziu al lumii românești din Transilvania și din Regat, primele încercări de organizare a unui sistem medical modern și accesibil întregii populații fiind sinonime cu eforturile de construire a României moderne, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, după cum arată istoricul clujean Constantin Bărbulescu, în lucrarea sa despre România medicilor.

Soldați din armata austro-ungară la Arad în 1917. Sursa: Fortepan.hu

 Primele generații de medici români apar în siajul mișcării politice și intelectuale a pașoptiștilor fiind tineri boieri, cu vederi progresiste și sensibilități populiste, școliți în Franța, Germania sau Imperiul Habsburgic. În ochii contemporanilor care alcătuiau „lumea bună” a epocii, opțiunea lor pentru o profesie liberală fără un prestigiu social deosebit reprezintă o ciudățenie, boierimea fiind sortită posturilor de conducere în noua structură a statului național în plină edificare. Multă vreme, medicina era apanajul evreilor sau a străinilor care se aciuiau pe la curțile boierești sau prin târgurile principatelor, la mare concurență cu larga și eclectica categorie a vindecătorilor empirici țărani sau urbani. Deja, la începutul secolului al XIX-lea, statutul și prestigiul social al medicului crescuse semnificativ în mediul urban, acesta devenind un personaj important, căutat și apreciat (Bărbulescu, 2015). Din rândul corpului medical s-au desprins cu timpul figuri care au devenit parte a panteonului național, prin prisma activității lor medicale, a realizărilor în plan instituțional și a rolului pe care au început să-l joace pe scena culturală. Dar aceștia nu intră în categoria eroilor, ci a personalităților. Sau, după cum spuneam mai sus, intră în larga categorie a eroilor anonimi în contextul carnagiilor pe care le-au presupus marile conflagrații mondiale. Dar atunci avem de-a face tot cu un eroism orientat spre moarte și război, nu spre o recunoaștere și celebrare a eforturilor și sacrificiilor puse în slujba vieții.

Poate, mai ales în contextul crizei medicale pe care o traversăm, a sosit momentul reevaluării și redefinirii conceptului de eroism și erou într-un mod care să mute accentul de pe război și moarte pe protejarea și prelungirea vieții. Pandemia pe care o traversăm și care ne-a bulversat profund viețile și societățile în mijlocul cărora trăim ne-a reamintit că sănătatea este o chestiune colectivă, iar asistența medicală este o profesie cu profunde valențe comunitare. Medicii, cândva agenți ai modernizării și igienizării unor lumi considerate „barbare”, sunt azi rotițe esențiale în funcționarea societăților care se descriu ca fiind civilizate și umaniste. Grija pentru viața și sănătatea celuilalt este primul semn de civilizație, de umanitate, zicea la un curs antropoloaga Margaret Mead. Suntem în deplinătatea umanității noastre atunci când îi ajutăm pe alții, iar medicii, atât pe vremuri de pace și relativă liniște, cât și în vremuri precum cea de acum, sunt cei care-i ajută pe ceilalți în cel mai concret mod cu putință. Tratându-i, vindecându-i, ușurându-le suferințele, după caz, după putință.

A regândi eroismul într-o manieră mai puțin spectaculoasă și orientată spre viață, fără a-i lipsi, de multe ori, dimensiunea sacrificială, înseamnă ieșirea din registrul machist al metaforelor războiului și al situațiilor speciale, de criză. Înseamnă a aprecia efortul vizibil și invizibil de toată ziua, a celebra umanitatea în dimensiunea sa empatică și a-i valoriza pe cei care reușesc să facă din îngrijirea sănătății individuale și colective una din cele mai nobile misiuni. Înseamnă a recunoaște că salvarea vieților, indiferent de context, este mult mai importantă și mai lăudabilă decît uciderea, indiferent de motivele invocate.

Acest material face parte din expoziția-album „Serviciul medical între cunoștiințe tradiționale și profesionale” realizată de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Expoziția-album poate fi consultată online pe site-ul muzeului, accesând acest link.

Bibliografie:

  1. Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Humanitas, București, 1997.
  2. Constantin Bărbulescu, România medicilor. Medici, țărai și igienă rurală în România de la 1860 la 1910, Humanitas, București, 2015.
  3. Mihaela Grancea, „Retorica despre moartea eroică în epitaful lui Decembrie 89” în Discursuri despre moarte în Transilvania secolelor XVI-XX, ed. Mihaela Grancea, Ana Dumitran, Casa Cărții de Știință, Cluj, 2006.
  4. Reinhart Koselleck, Conceptele și istoriile lor, Editura Art, București, 2009.



 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu