Pe data de 5 februarie 1953, în închisoarea din Sighet „se stingea lumina în celula 3”. În mare secret, Maniu ajungea într-o groapă comună alături de alți deținuți morți în închisoare. După cum știm, el și-a dorit să fie purtat de feciorii satului și să fie înmormântat în țărâna din Dealul Țarinei de la Bădăcin. Familia a făcut demersuri pentru a-i aduce osemintele acasă, însă au primit rămășitele altui deținut, nu cele ale lui Iuliu Maniu. Acasă, la Bădăcin, îl așteaptă un mormânt și o cruce albă. El, un fiu al bisericii, își doarme somnul cel de veci fără o cruce în dreptul capului. El, un făuritor de țară, nu are dreptul de a se odihni într-o palmă de pâmânt în satul său, alături de familie. El, de trei ori prim-ministru al României, este aruncat într-o groapă a uitării. E de prisos să ne mai întrebăm de ce statul evită să ofere o mână de ajutor reabilitării Casei de la Bădăcin, câtă vreme însuși Iuliu Maniu a fost și este marginalizat și, poate, intenționat, uitat. O mână de oameni îi țin vie memoria, semn că mai există o șansă. Iuliu Maniu va fi comemorat duminică, 7 februarie, la Biserica Greco-Catolică, construită pe locul pe care el a vrut să contruiască o biserică, dar nu a mai apucat, pentru că a fost închis. Acolo se va aduna nucleul care luptă pentru ca o țară întreagă să nu uite că a existat un Iuliu Maniu.