|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

De 15 ani Descoperim Sălajul. 15 ani de aventuri, promovând frumusețea, poveștile și oamenii Țării Silvaniei

Un lung şir de aventuri, toate împletite cu frumusețea și poveștile Sălajului, au căpătat contur, ajungând, astfel, acasă, în publicația Sălajul pur și simplu. Se poate și altfel, ne-am zis, chiar dacă totul în jur ne arăta contrariul, și anume că oamenii nu vor altceva, se mulțumesc cu spectacolul ieftin, mediocru, lipsit de orice fel de esență a circului mediatic cel atât de la modă. Și, evident, cu foloase financiare. Pentru că jurnalismul zilelor noastre înseamnă, în primul rând, o afacere.

Am vrut altfel. De asta, acum 15 ani, în luna iunie, o lună a cireșarilor, s-a născut, odată cu prima incursiune în lumea atât de frumoasă a Sălajului, cu primul articol despre lumea asta frumoasă, proiectul Descoperim Sălajul. La început proiectul a însemnat un singur om. Apoi a venit Zoli, și am fost doi. Apoi a venit Gina, și am fost trei. Și de-a lungul anilor am descoperit nu doar locuri frumoase, ci și oameni frumoși, unii dintre ei, cu spirit de aventură, devenind și ei parte din proiect. Pentru că, până la urmă, publicația Sălajul pur și simplu e a tuturor celor care iubesc frumosul.

”Dar voi ce aveți de căștigat din asta?”, am fost întrebat, de multe ori.

Ce avem de câștigat? Exuberanța care îți umple ființa atunci când, în mijlocul frumosului fiind, devii parte a acelui frumos. Libertatea de a fi tu însuți. Binecuvântarea pe care o simți atunci când natura te primește la ea acasă ca pe un prieten. Înălțarea spirituală care îți pulsează în privire atunci când ești conectat la energia primordială a vieții, acea energie pe care o poți simți doar ieșind din colivia aurită a societății urbane, refuzând clișeele lumii virtuale care au pus stăpânire pe o societate care confundă înșiruirea de biți a sistemului de numerație binar – 0, 1, 0, 1, 0, 1… -, cu ”a trăi”. Stima de sine. Bucuria de a putea face ceea ce simțim că face parte din noi.

Am crezut de la bun început, atunci când am pornit proiectul Sălajul pur și simplu, că se poate și altfel. Iar timpul ne-a dat dreptate. Iar faptul că sunt atât de mulți oameni care vor, și ei, altfel, ne face să mergem mai departe.

Am lăsat în urma noastră urme, peste 60 de reportaje:

Din creștetul Clițului, spre inima Răstociului

Călin îmi spune că-mi face o concesie urcând cu mine pe un zid ud, ceea ce nici un cățărător la liber, cu scaun la cap, nu o face. Dar, care cățărător la liber este normal? El știe că am de ucis niște demoni din mine, fază prin care a trecut și el, cu siguranță, mult mai demult, deci cunoaște senzația animăluțelor care te macină pe dinăuntru, mușcând neîncetat din neuroni, lăsându-te, încet-încet, o legumă. Stana Clițului nu a fost urcată la liber de nimeni. Este sfărâmicioasă, abruptă, netedă, coșmarul oricărui cățărător. Și, trebuie s-o facem într-un ritm alert, pentru că, după ce ne vom pune amprenta pe creastă, trebuie să ajungem în întunecimile peșterii din Răstoci, unde să înlocuim zâmbetul soarelui cu cel al beznei în care dormitează sute de lilieci. 

Mesesul sub țurțuri

Am știut din prima clipă că ceva e în neregulă. Îl văd cum, în loc să aterizeze normal, panta din față îi sare, parcă, în față, iar el curge, sub șocul loviturii, spre vale. “Cred că mi-am rupt piciorul!”, aud un icnet de jos, ceea ce ma înfioară de-a dreptul. Calc, din nou, pe marginea văii, dau să mă arunc, dar mă opresc din nou: ce mă fac dacă îmi rup și eu ceva? Cine ne mai scoate de acolo? Într-un loc ca ăla nici măcar SMURD-ul nu s-ar aventura. Mă uit neputincios spre Călinul care încearcă să se ridice, ținând în mână bokken-ul ăla nenorocit. Nu poate să pășească. “Simt parcă ceva cald în bocanc, sper să nu fie rană deschisă!”, îmi mai spune el, dar eu trec, deja, razant pe panta văii, alunecând, înjurând, și ajung, la mai bine de zece metri de Călin, și eu, jos, în vale, unde gheața se rupe sub mine. De acolo pot să-l dirijez mai ușor pe Călin, care vine spre mine când târându-se, când bâțâind într-un picior. Și greul, de-abia acum începe. 

Vădurele – Bogdănaș: Rîpele Căptălanilor și Strămninoasei. Cheud: Ruinele mănăstirii benedictine

– Io nu cobor acolo! Uite, ne plimbăm pe aici, sus, pe margine, facem poze faine, ne mirăm – uau uauuuu, ce impresionant e, și mergem spre casă.

– Cum adică nu coborîm acolo? Ce, tu ești prost? Adică, tu nu vezi cum arată de sus în jos? Îți poți măcar închipui cum o să arate de jos în sus? – veni rapid răspunsul de la Călin.

– Omule, tu vezi cum e? E o adîncime de cel puțin 40 de metri, perete aproape vertical. Cum p… aia a mea vrei să coborîm?

– Ne aruncăm.

Dacă mai ai dubii cum că omul ăsta e normal, e momentul să-ți schimbi părerea. Nu e normal. Și e contagios.

Deci, sărim în gol.

Pitorescul sălăjean. În cămașă țărănească pe dealurile verzi de lângă Trestia. Au înnebunit salcâmii

M-a văzut cu mult timp înainte să-mi dau seama că e în spatele meu și mă privește lung. Lucru firesc, de altfel, el, om al locurilor, care a trăit toată viața acolo și cunoștea fiecare palmă de pământ, n-a mai întâlnit niciodată vreun străin prin părțile ălea. Doar acum ceva vreme, cu mulți, mulți ani în urmă, pe acolo mai treceau, câteodată, militari: ”pă acolo era comandă din aia, de la militari. Ceie, militarii, când vineau, vineau d-aci și suieu acolo, că-i cel mai înalt deal”. Observatorul militar, fiindcă despre asta e vorba, nu mai există. Și nici nu mai trece careva pe acolo, așa că orice ”intrus” e repede observat de cei care sînt cu vacile la pășune ori iau pădurile la pas după hribi, ca și Pintea, omul pe care l-am întâlnit acolo, sus, pe dealurile de lângă satul Trestia. Și nici nu știu ce l-a  mirat mai tare, faptul că m-a văzut acolo, unde doar cei ai satului mai umblă, ori cămașa țărănească pe care o purtam, cămașă care era în contrast evident cu rucsacul, geanta cu aparatele foto ori trepiedul pe care le purtam în spate? 

Sus, la Cozla, sus. Platoul carstic cu OZN

Am urcat primii 5 – 6 metri destul de ușor, chiar dacă stânca se sfărâma sub palme, apoi, după ce am ajuns la primul etaj, mi-am trasat cu privirea partea a doua a cățărării, mai lungă și fără a fi sigur că pot să o fac. Totuși, pot să încerc. Și am încercat. Căutând prize cu degetele și agățându-mă de orice părea că nu o să se sfarme, am reușit să urc încă vreo 7 – 8 metri, până am ajuns la un fel de cuib de piatră, chiar sub o surplombă, în care era destul loc cât să-mi așez fundul , cu picioarele atârnând deasupra golului de sub mine. Acuma, surplomba era mult prea mare și nesigură pentru a putea să trec de ea în siguranță, și mi-am dat seama că, și în cazul în care reușeam să mă agăț cumva de ea, erau șanse mari să se sfarme prizele sub degete, așa că toată treaba era mult prea riscantă, mai ales că, deși mă cațăr de multă vreme la liber, totuși, nu sînt un cățărător profesionist, tehnică nici vorbă, mai mult imaginație, așa că am renunțat la ideea de a-mi continua cățărarea. Apoi, cu groază, mi-am dat seama că singura cale sigură era să cobor pe unde am urcat. Să cobor pe unde am urcat? Ce, am înnebunit, cum naiba să cobor pe acolo, că nici măcar nu vedeam ce-i sub mine? Una e să urci, alta e să cobori – mult, mult mai dificil. Totuși, după un mic dialog contradictoriu eu cu mine, am acceptat gândul că, oricum, n-am ce face. Trebuie să cobor pe unde am urcat.

Peștera Lii – 150 de minute sub pământ

Un zgomot ca o răsuflare neomenească, undeva, lângă mine, mi-a oprit respirația pentru moment, apoi, căutând să văd ce ori cine face zgomotul ăla, am observat o umbră trecând pe deasupra mea, probabil un liliac mare ori ceva pasăre căreia îi place întunericul peșterii, iar fâlfâitul acela parcă mai mult ecou decât sunet a apăsat pe butonul “ON” al imaginației, îndeajuns de mult încât să mă facă să mă opresc în loc. Apoi am mai aprins o lanternă, și aia vai de capul ei (nu știu cum naiba de nu mi-am cumpărat până acum o lanternă cât de cât bună), dar raza de lumină, așa palidă cum era, m-a împins mai departe, în întunericul peșterii. Și m-am trezit cântând în gând The Bigger Picture – Dream Theater: “Shed your light on me/ Be my guide so I can see/ The bigger picture”. Și the bigger picture – imaginea de ansamblu- a dat întunericul la o parte, m-am trezit zâmbind și, dintr-odată, acolo, sub pământ, de unul singur, m-am simțit acasă.

Acolo unde pinii ascund Piatra de la Bodia. Doi oameni și un câine împărțind frățește: un deal mie, un deal ție

Stăteam în fața peretelui de gresie, nu foarte mare și nici cine știe ce impresionant, sub linia verde a pinilor, și ne gândeam: ”Mă, nu prea seamănă chestia asta cu ceea ce ne-am imaginat noi că o să găsim, dar fiindcă altceva care să semene a piatră nu-i, asta trebuie să fie Piatra de la Bodia”. Și bucuroși că, după vreo trei ore și vreo jumătate de bătut dealurile, când în sus (mai ales în sus), când în jos, dar aproape întotdeauna printre tufele cu spini lungi și ascuțiți, am ajuns acolo unde ne-am gândit că o să ajungem, ne-am oprit și ne-am spus unul altuia că asta e. Deși, nici unul, nici altul nu eram convinși de asta. Adică, serios, asta-i tot? Nu de alta, dar asta nu-i piatră, doar un perete de gresie galben. E drept, într-un loc superb, cu  niște peisaje  deosebite, dar, totuși, doar un perete. Acuma să nu vă imaginați că, atunci când descoperim Sălajul sau orice alt loc din lume trebuie, dar trebuie neapărat să ajungem ”undeva”. Nici vorbă, pentru că, vorba lui Alexandru Andrieș: ”Am furnici pe toată talpa, frige podeaua ca un bec, asta înseamnă că e vremea să-mi pun pantofii să plec…”. Evident, pantofi, mai bine zis bocanci, de drumeție. Însă, de dragul poveștii, fiecare aventură trebuie să aibă, măcar așa, ca și idee, un ”deznodământ”.

Someșul sălbatic. Mistreții, goana după viață

Bietele animale, fugeau de vânători. Iar în fuga lor după viață, la propriu, au ajuns la râu. Primul, cel care conducea turma, era uriaș, ca un tanc. Aproape că nu îmi venea să cred că e real. N-au stat nicio secundă pe gânduri, s-au aruncat în Someș și au început să înoate cu o viteză care i-ar face invidioși și pe cei mai buni înotători de performanță. Atâta tot că înotau exact către noi. Ce să facem? Nici n-aș fi stat în calea lor (tocmai ce fugeau de oameni care voiau să-i omoare, iar pentru ei, noi, de pe un mal al râului, și vânătorii de pe celălalt mal eram la fel), nu de alta, dar trebuie să fii chiar inconștient să te pui cu o turmă de mistreți furioși, care, atunci când vine vorba de supraviețuire, trec peste orice și peste oricine. Pe de altă parte, de câte ori vezi o imagine ca asta? Și atunci, cum să nu încerci să faci măcar o poză?

Am făcur câteva poze, tot pășind înapoi, să le dăm de înțeles mistreților că nu le vrem răul. Mai ales că distanța dintre noi se micșora considerabil, iar mistreții ne țintuiau cu privirea. Și la câtă disperare și hotărâre de a supraviețui era în privirea lor, cum să te pui cu niște tancuri în mișcare?

Călătorului îi șade bine cu drumul. O altfel de călătorie, la capăt de Sălaj

Așa că ne-am pus, fain-frumos, și ne-am dus (unde altundeva?) la Primărie. De ce la Primărie? Așa ziceau Gina și Ovidiu, că acolo să mergem, că ne spun cei de acolo ce și cum.

Am intrat în Primărie. În față Gina și Ovidiu, eu mă făceam că am descoperit ceva interesant pe lângă ușă. Adică, în traducere: ”mă, de ce am venit noi aici, ce să facă  cei din Primărie? Io stau mai în spate, că poate nu mă observă nimeni”.

Și, din ”Bună ziua, am vrea și noi o informație”, am ajuns la ”Stați că îl chemăm pe domn’ primar, că-i prin apropiere. Vine el și vă rezolvă”.

”Ce să ne rezolve?”, mi-a trecut prin minte. Însă, până să îmi răspund, a venit primarul, care mi-a răspuns el la întrebare: ”Pe vale? Da, e foarte frumos acolo. Stați că vin și vă duc eu, numai să las astea la birou.”

Evident, numai la asta nu mă așteptam. Să vină primarul cu noi în drumeție. Dar ne-a luat în mașină și ne-a dus pe vale, acolo unde, timp de vreo oră și jumătate, ne-a însoțit în drumeție.

Pe drumul Clițului, o mină părăsită, cu un tunel orizontal și altul vertical, e casă pentru lilieci, păianjeni și mucegaiuri

”Ăștia-s dinți? Dacă mișcă, clar, o luăm la sănătoasa”, ne-am spus, evident, în glumă, privind de aproape forma asta ciudată de viață, ascunsă în tunelul minei părăsite.

Însă, până să se miște dinții mucegaiului, noi aveam probleme cu trepiedul. Pe care, lucru nu tocmai înțelept, îl căram după noi deschis pe toată lungimea lui, pentru că, ne ziceam, să nu mai avem treabă cu el. Cu trepiedul n-am prea avut treabă, dar cu pereții tunelului, da.

– Vezi că te bați cu trepiedul de perete, îi spuneam Ginei.

– Cum să mă bat de perete?, se întorcea către trepiedul ce-l purta sub braț, să vadă dacă e așa, lucru care provoca exact ce îi spuneam. Adică ”poc”.

– Uite, vezi? Iar dai cu el de perete.

– Cum să dau cu el de perete, ce, așa de aproape-s?, se întorcea din nou către perete, să verifice distanța, lucru care mai punea la răboj încă un ”poc”. Până la urmă l-am strâns și nu l-am mai desfăcut, poate doar o dată. Însă ciondăneala, una prietenească, evident, a continuat mult timp de-atunci încolo.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*