|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Dând binețe unui manechin pe trotuar. O convorbire telefonică cu o persoană necunoscută. Atunci când vezi mai mult decât e, uneori chiar faci să fie

Mi-am adus aminte de manechinul ăsta, pe care l-am văzut pe un trotuar acum câteva luni, în urma unei discuții telefonice cu o persoană necunoscută. Într-un mod straniu, dar totuși firesc, fără a exista niciun fel de legătură, cele două episoade de viață s-au așezat cap la cap. Așa că, atunci când la celălalt capăt al telefonului am auzit: ”Bună ziua. Știți ce vreau io să vă spun?…”, episodul de viață trăit cu ceva luni în urmă mi s-a aprins într-o parte a ființei la fel cum ai aprinde un bec, atunci când intri într-o încăpere întunecoasă. Și la fel cum atunci când aprinzi lumina nu te întrebi de ce o aprinzi, așa și manechinul ăsta, și-a făcut loc printre amintiri și s-a așezat lângă mine, ca și cum ar fi vrut să asculte ce îmi spunea acea persoană necunoscută care m-a sunat pur și simplu ca să-mi spună la ce se gândea ea (ea, pentru că acordul se face cu ”persoană”, care e de sex feminin, în fapt – un el, pentru că persoana care m-a sunat era un bărbat).

Manechinul…

Așteptam în mașina pe care cu greu am parcat-o pe jumătate de trotuar, în așa fel încât să nu-i încurc nici pe pietoni, nici pe șoferii mașinilor care trecea pe lângă mine. Am parcat-o greu, pentru că locul era atât de îngust, și atât de la limită, încât atât în fața, cât și în spatele mașinii, au mai rămas vreo 30 – 40 de centimetri. Am dat drumul la muzică, mai mult în surdină, și priveam în jur: la șoferii care se învârteau în acea zonă de două, trei ori, apoi, văzând că nu se eliberează niciun loc de parcare, plecând nervoși-disperați mai departe, și la oamenii care treceau pe lângă mine. Doar o singură persoană tânără, de sex feminin, stătea pe trotuar, părând că așteaptă pe cineva. La fel cum făceam și eu. Timp de vreo jumătate de oră, printre acorduri muzicale și gânduri, mai priveam, din când în când, acea persoană: ”Câtă răbdare are, nici măcar nu s-a mișcat din locul ăla de atâta timp. Asta înseamnă că ține foarte mult la cel pe care-l așteaptă”. Și pentru că deja eram mai mult decât curios în privința acelei persoane care aștepta nemișcată pe trotuar, am oprit muzica și am coborât din mașină. Apoi m-am îndreptat către ea, iar distanța dintre noi se reducea considerabil: 10 metri, 7, 3… apoi am ajuns în fața ei și mi-a rămas salutul pe vârful limbii. Zâmbetul, nu. Ci s-a întins larg, pe toată fața. Cea pe care o urmăream cu privirea de mai mult de jumătate de oră era un manechin, pus ca semn cum că acolo era un magazin de haine. Second-hand. Hainele. Zâmbetul era la prima mână, atunci creat. Vă dați seama că în tot acel timp (deși, acum că ”magia” dispăruse, era atât de evident, ba chiar imposibil de confundat acel manechin cu o persoană reală) eu eram ferm convins că era o ”ea”, în carne și oase. Iar asta chiar dacă suportul rotund pe care era așezat manechinul, și faptul că mânecile fâșului galben se terminau brusc… de fapt, totul îți arăta atât de evident că e doar un manechin, încât n-aveai cum să-l vezi altfel. Însă, atunci când vrei să împarți așteptarea, ca să nu fii singur, în acel timp și în acel loc, vezi ceea ce vrei să vezi.

Omul…

”Bună ziua. Știți ce vreau io să vă spun?…”, m-a luat, direct, omul de la celălalt capăt al telefonului. Și odată cu salutul meu, care a creat puntea de legătură, omul a început să-mi spună: despre Cetatea din Cehu Silvaniei, despre cum ar putea fi, ce s-ar putea face, de ce nu se face? Și a fost de ajuns un răspuns din partea mea, pe un ton amical, ca discuția (deși, mai mult, un monolog) să se lungească preț de vreo jumătate de oră. Timp în care omul îmi spunea ce avea el pe suflet, din când în când întrerupându-și monologul și întrebând: ”Alo, mă auziți?”. Și odată cu ”Da, vă aud”, omul se punea iar pe povestit și întrebat. Despre orice îi trecea prin minte. Și, de vreo două ori, ca un fel de explicație a telefonului său venit de ”nicăieri”, mi-a spus că îi place să citească ce scriem în publicație, să urmărească reportajele video, și că a văzut că suntem oameni cu care poate să vorbească, și de aia m-a sunat.  Ca să-mi spună și el. Și mi-a spus. Vreo jumătate de oră una-ntruna. Și dacă la început tonul lui era unul oarecum calculat, la final era atât de lejer și de amical, că ai fi zis că ne cunoaștem de cine știe când. Și chiar și bucuria de a fi putut să stea de vorbă cu mine era nedisimulată, ba chiar concretizată printr-un: ”No, ce mă bucur că am putut sta de vorbă”, fără echivoc. Am pus asta – bucuria, și pe seama faptului că i-am acceptat poveștile și l-am lăsat să-mi povestească, chiar dacă, din când în când, mai puncta: ”no, nu vă mai țin, că știu că aveți de lucru, da’ numai un lucru vă mai zic și gata”. Da, aveam de lucru, dar cum să-i fi spus că n-am timp de poveștile lui, când era atât de evidentă nevoia lui de ”a găsi pe cineva acasă”? Mai ales că, în lumea de azi, nimeni are timp să vorbească cu necunoscuți, iar dacă suni cu un număr de telefon necunoscut și zici: No, știți ce vreau să vă zic?”, ai noroc dacă cel de la capătul celălalt al telefonului doar ți se închide telefonul în nas și nu ți se mai și zic vreo două ”de dulce”. Pentru că, luați pe sus de propria importanță, una așezată la vedere, sub formă de ”Știi cine-s io?”, oamenii nu au nici timp, nici chef de poveștile celorlalți. Sunt ocupați să se privească în oglindă. Și cea de pe perete, și cea socială.

Cele două episoade de viață s-au așezat firesc lalolaltă. În fiecare dintre ele e vorba despre același lucru: a-ți împărți singurătatea, chiar dacă de moment, cu celălalt, și chiar dacă celălalt e doar o voce la capătul telefonului, ori un manechin așezat pe trotuar. Fiecare vede ceea ce vrea să vadă. Și asta e, de multe ori, de ajuns. Ba chiar necesar. Pentru că atunci când vezi mai mult decât e, uneori chiar faci să fie.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*