Cum m-am decis să plec din România, la mai puţin de un an după ce m-am întors

Că viaţa bate filmul o ştim cu toţii şi o repet acum nu vrând să aduc pe tapet ceea ce unii deja consideră un clişeu, ci pur şi simplu pentru că în momentul de faţă respectiva propoziţie din trei cuvinte defineşte în linii mari ce simt.
La mai puţin de un an după ce m-am întors în Romania, cu gândul să înnod un fir de viaţă strămutat peste graniţe în 2013, m-am decis să plec iar. Readaptarea la ţara natală nu s-a întamplat cu firescul pe care mi-l doream şi nici peisajul cuib, pe care îl numim acasă, nu mi-a dat acea căldură şi moliciune de culcuşeală în colţul de canapea cunoscut pe care il visam.
Deşi o citisem în cărţi şi o ştiam din trăirile şi descrierile altora, povestea reîntoarcerii acasă ce eşuează ca un felinar luminos, dar agăţat nefericit de mal, a ţinut morţis să facem cunoştinţă şi să ne strângem mâna. Zic asta zâmbind – nici măcar nu mai zâmbesc amar, chestia asta am trăit-o şi experimentat-o vara trecută, după care amarul s-a dus şi ce mi-a ramas a fost doar un zâmbet care rezuma o stare de fapt, de suflet. Mai bine zis, toată decizia de a pleca înapoi, de a părăsi România încă o dată ţine foarte mult de suflet.

De ce aşa, Mihaela?


Dar să le luam pe rând şi să înşirăm mărgelele pe aţă, cum se înşira fiecare poveste. Când am plecat în 2013 din Romania am plecat singură şi fără bagaj la drum. Când m-am întors anul trecut, aduceam cu mine un soţ, un copil şi un bagaj în care înghesuisem de-a valma dor de casă, dor de bunica, dor de părinţi – care şi ei se mutaseră înapoi din Germania cu un mai repede decât mine, dor de mâncare cu gust de copilarie, dor de străzile Zalăului, de pădurea din spatele casei din Mirşid, de malul Someşului, de prieteni, de…, de…, de… Erau atât de mulţi. De şi atâta dor înghesuit acolo încât bagajul sufletului meu dădea pe dinafară. Era ca şi geamantanele de vacanţă, în care arunci la grămadă lucruşoare peste lucruşoare, simţind că de fiecare din ele vei avea o nevoie stringentă. Aşa eram eu, aşa era şi sufletul meu. Plin până la refuz.
Ca să astâmpăr dorul, pofta şi setea, primele două luni acasă au fost năvalnice. Cea mai mare bucurie o simţeam când auzeam în jur vorbindu-se româneşte. După aproape 5 ani când m-am învârtit doar între cuvinte în engleză, germană, italiană, poloneză, hindi, tamil, olandeză, rusă, urdu, japoneză sau spaniolă, tot ce era rostit în limba maternă mă încântă. Este una din bucuriile pe care o port cu mine şi acum şi cred că doar cei ce au trăit în Diaspora o pot întelege până la ultima silabă. Apoi momentele cu bunica şi părinţii au venit firesc, erau ca nişte bucăţi care se aşază într-un uriaş puzzle făcut tot din dragoste, căldură şi chestiuţe de neuitat. Când îi ai pe cei dragi alături de tine zi de zi sau când de ei te desparte doar un drun de câţiva kilometri, ai tendinţa de a bagateliza momentele cu ei. Le luăm gratis, în idea că-s acolo mereu, la îndemână, la doar un telefon departare, la doar 15 minute ori o oră de condus. Când între tine şi ei se pun câteva sute sau mii de kilometri, talgerele balanţei atârnă altfel şi dorul trage rău în jos.


La fel luăm ca şi cuvenite relaţiile cu ceilalţi. Omul, în egoismul lui mărunţel şi meschin, simte că i se cuvine acea mână de prieteni pe care i-a luat ani să o formeze şi aşteaptă să I se răspundă la fiecare apel cu promptitudine de două secunde. Uită cât de valoroşi sunt şi are nevoie de nişte şuturi în fund de la viaţă şi de nişte poticniri ori chiar căzături în genunchi pentru a-şi opri ochii cu adevarat asupra prietenilor care ii întind mâna şi îl ajută să se ridice. Când revii acasă după ani petrecuţi departe constaţi cu surprindere că viaţa ţi-a făcut-o încă o dată şi că relaţiile cu prietenii vechi se reînnoadă greu sau aproape deloc. În timpul scurs din 2013 încoace, eu am luat-o pe un drum, prietenii mei din România pe alte cărări sufleteşti, iar drumurile astea separate nu s-au mai întâlnit. Poate am fost toţi prea ocupaţi cu propriile vieţi şi am bifat zi dupa zi în calendar lăsând timpul să treacă. Fiinţele umane se lasă uşor amăgite de gândul ca mereu există un mâine şi poate aşa s-a întamplat şi aici. Cert e ca m-am simțit acasă ca pășind într-un lan de singuratate, iar prietenii – asemeni spicelor de grâu – erau acolo, în jurul meu, dar pașii treceau printre ei fără ca vreo boabă ori vreun cuvânt să cadă între noi. Veștile despre ce fac unii sau alții s-au aflat prin cel mult postări pe Facebook. Un lan imens, auriu, prin care iți faci cărare, atingând cu vârful degetelor spicele mlădioase, ce ramân în urmă, mereu în urmă, iar la final, când ajungi la marginea lanului și te uiți înapoi constați că drumul tău e tot înainte și oricât ai vrea, cum zicea Eminescu, “a te întoarce nu mai poți”.

Apoi au venit la pachet mentalitățile. Mentalitățile alea ponosite, care zic că e musai să moară și capra vecinului, dacă a noastră suferă. Alea care din mucegaiul lor strigă că las’că merge și așa și care te apasă ca un bolovan de Sisif pe piept când tu știi din ce ai văzut în afară că se poate mult mai bine și că lucrurile pot fi schimbate cu minim de efort. Mentalități învechite și pline de colb comunist care urlă împrăștiind cu scuipat în jur că spațiul public e al nimănui și că e ok să arunci gunoaie și mucuri de tigară pe jos, când de fapt trotuarul ăla, strada, parcul ori gardul distrus sunt ale noastre, ale fiecăruia din noi. Tot în pachetul de chestii îmbâcsite și urât mirositoare am găsit și judecata multor români vizavi de alegeri și situația politică a țării. “Nu merg să votez că oricum nu pot schimba nimic”este una din frazele care mă fac să îmi ies repede din pepeni. Eu o traduc direct ca lipsă de respect pentru cei care au luptat ca noi, generația actuală, să avem drept de vot. E o batjocură directă și un scuipat aruncat in obrazul celor care s-au sacrificat pentru ca noi, copiii lor de mâine, să avem un viitor mai bun, un viitor in care noi să putem decide drumul pe care il urmâm. Iar batjocura asta pe care o văd in jur doare ca o rană deschisă și e tot mai greu de indurat. Din aceeași serie de chestii ponosite face parte felul in care privim LGBT-ul. Tratăm persoanele gay de parcă ar avea lepră, de parcă ar fi problema noastră care pe cine iubește in propriul dormitor și in propria viață. Facem din chestia asta un monument de prostie, când ar trebui să trăim și să dăm celorlalți spațiu să traiască. A fi gay nu e nici boală, nici un lucru de care ar trebui să ne fie rușine, e pur si simplu un mod de a fi. M-aș bucura să fim mai deschiși la minte, să citim mai mult, să ne informăm corect și bine inainte de a da cu parul, de a arunca piatra, de a pune la zid oameni pentru simplul fapt că sunt diferiți. Sigur, a condamna ceea ce a nu cunoști e mult mai simplu decât a te educa pe tine insuți, dar ne putem educa. Educația este mereu o salvare și este la indemâna oricui, totul este să se vrea M-aș bucura să vrem, jur.


Peste toate, în mai puțin de un de la revenirea în țară, m-am lovit de alte aspecte cotidiene, mărunțele, care întâi incep să te irite ca o mâncărime și sfârșesc prin a te roade la ficat. Lipsa autostrăzilor, salariul mic pentru prețuri prea mari, birocrație care iți dă peste nas când te aștepți mai puțin, funcționari publici care uită ca sunt plătiți din banii omului de rând și că locul lor acolo e să îl ajute și să ii facă acestuia viața mai ușoară, un mers al trenurilor care numai mers nu e, ci aduce mai degrabă a intârziat constant pe șine și alte și alte micuțisme de care m-am lovit zi de zi.
Cam asa a fost ultimul an pentru mine, cam aceștia au fost acei parametri, acea șoaptă ce mi-a dat ghes de ducă până într-acolo încât plec iar. Cu bagajele deja făcute, în preaviz, bifez ultimele lucrușoare pe TO DO list și astept data de 20 a lui Ianuar. Pe ultima sută de metri, mi-am pus în minte cateva cești de cafea și poveste cu foști colegi din presa dragi sufletului meu, câteva intâlniri și îmbrățișări cu oameni cu care mi-am intersectat gândurile și inima in ultimul an, multe momente cu familia și apoi dau cheile casei Ginei, să mai treacă din când în când să deschidă ferestrele spre primăvară și să ude florile. Partea bună e ca planul e așa făcut incât de data asta o iau curând pe buni la mine, pe tărâm nemțesc, iar părinții mei se vor muta și ei înapoi în Germania, după o reîntoarcere la orgini la fel de eșuată ca a mea. Partea mai puțin bună e ca într-un fel închei un capitol, un bagaj deja făcut în care am pus oameni, cuvinte, amintiri, gusturi, mirosuri, câteva flori presate și o cană de lut smălțuit, cumpărată în 1995 din Apuseni. Și peste bagajul ăsta care mă așteaptă lângă ușă am aruncat un fular gros croșetat tot din fire de dor.

7 comentarii

  1. Anonymous says:

    Mihaela, am inteles ca numa zici… Am citit ce ai scris, am vazut si pozele si … mi- au placut. Uite asa am redescoperit, si eu, ce- i drept, cam tarziu (cred) SALAJUL PUR SI SIMPLU, cu oameni frumosi, si buni,si calzi… uite asa PUR si SIMPLU.

  2. Anonymous says:

    Mihaela, numai zici?

  3. Mihaela says:

    @DeX: nici gand ca nu imi mai pot suporta conaționalii, daca cititi cu atentie veti intelege. Dacă nu, nu. În legătură cu prietenii si ignoranta – la fel, daca cititi cu atentie, veti observa ca vina de a ignora oameni imi apartine si mie si mi-o recunosc. Preavizul mi l-am depus la job si nu in ce sugerati dvs, intr-atat de răutăcios încât ar fi comic, daca nu ar fi patetic. Partea cu raul, ramul si spicele de grâu nu sunt nici originale, nici the best. Dacă va simtiti atat de atins/a de rândurile mele, nu vad de ce le cititi până la capăt? Eu, in locul dvs, as face ceva ce imi place si din care sa raman cu frumos, in loc sa pierd minute bune lecturand ceva cu care nu rezonez si ma mai face sa scuip si venin. Numa’ zic…

    • DeX says:

      Primo: Va sugerez sa recititi cu atentie (sic!) ceea ce ati scris, nu ceea ce ati vrut sa se inteleaga!
      Secundo: Am citit pana la capat (deh, prostul obicei) exact din acelasi motiv pentru care si dvs ati citit si ati raspuns unui comentariu “rautacios”, desi sunt convins ca ati fi avut alte optiuni care sa va incarce cu frumos.
      P.S. Chiar dvs pomeniti de lipsa de originalitate?! :))

  4. Mihaela says:

    @John Domsa: si eu, si sotul meu ne-am angajat în Cluj, eu ca Team Leader, el ca specialist în e-web. Timp de un an, am facut zilnic naveta si da, deși o stiam, lipsa autostrazilor a durut mult. Partea salarială este confidențială, dar da, in Cluj oferta include si joburi plătite cum spuneti. Ce descriem eu in material este, din pacate, o situație cu care se confruntă suficient de multe persoane in Romania, iar faptul că nu putem să remuneram corespunzător, la nivel european si global, mi se pare trist. Partea cu trenurile – sunt cazuri in care întârzie si in Germania, si in Marea Britanie. Despre aceste cazuri si nemulțumirea mea legat de ele am scris si voi mai scrie. Faptul că ele privesc tari vestice nu inseamna ca le trec cu vederea. Ma bucur de întrebările dvs, multumesc! Sa auzim de bine in noul an! 🙂

  5. John Domsa says:

    Ar fi fost interesant de spus in poveste ceea ce ai facut de cand te-ai intors. Ce ai muncit? Ai incercat sa faci ceva? Asta cu autostrazile nu prea sta in picioare, stiai dinainte sa revii ca nu sunt. Asta cu salariul este importanta. La ce joburi ai aplicat? In Cluj sau Zalau? Din cate stim in Cluj sunt joburi platite peste 1000 Euro pentru oameni muncitori si pregatiti. Asta cu trenurile care intarzie hai sa vedem in Germania anul trecut cate trenuri au intarziat si despre practica de a te muta la alt tren tot mai des intalnita.

  6. DeX says:

    Dincolo de metaforele bine mestesugite, articolul abunda de obisnuitele clisee ale celor frustrati ca sunt atat de inaintati pe scara evolutiei incat a devenit peste puterile lor sa ne mai suporte pe noi, ceilalti, plini de ”colbul comunist”. Si-n acest amalgam de frustrari personale, in care nu doar prietenii au ajuns sa o ignore, ci chiar tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, Marea Neagra si-anotimpurile, autoarea isi baga preavizul (cum altfel?!) in tot ce inseamna România. Si pleaca. In locul ei se va asterne uitarea… Pana când? Banuiesc ca, pana ce alte framantari, alte frustrari o vor readuce in ”colbul comunist”, intre spicele de grau ramase nesecerate…

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*