DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Cu cel mai înalt vârf al Sălajului în față și luna portocalie deasupra. Cerul e pentru visători. A douăsprezecea tabără SPS

De pe platoul din extremitatea central-vestică a Munților Meseș, față în față cu cel mai înalt vârf sălăjean – Măgura Priei, 996 m -, poți să-ți lași privirea să cuprindă peisajele de jur-împrejur. Și în orice parte ai privi, coamele împădurite (încă!) ale munților sînt ca niște străjeri,  iar tu, cel care ai poposit acolo, te simți în siguranță. Poate părea pueril să te simți în siguranță doar pentru că sînt oareșce culmi muntoase lângă tine, când, se știe, cu cât e mai mare casa pe care ți-ai construit-o ori cumpărat-o, cu atât ești mai ”la adăpost”. Fiindcă ești la tine acasă. Însă despre asta e vorba, despre a fi la tine acasă, nu în interiorul unei clădiri, înconjurat de ziduri, ci acolo unde ”acasă” e acea stare de spirit pe care o poți regăsi oriunde ai fi.  Și în natură, împătimitul de libertate, de frumos, e întotdeauna acasă.

Vârful țuguiat al Măgurii Priei e ca o piramidă. Nu una construită de oameni (deși unii zic că nu oamenii au construit-o), ci de natură, de ”dansul” ăsta vechi al pământului, planeta asta albastră, care are un prieten bun – Luna. Și cum tocmai a fost eclipsa totală de lună, cea mai mare din ultimii 100 de ani (deși, ce e acela timp?), am așteptat cu nerăbdare noaptea, sperând la un cer senin.

Acuma, vârful țuguiat de lângă noi, primul lucru pe care-l vedeam când ieșeam din cort (și am ales dinadins să așezăm în așa fel corturile, în cea de-a 12-a tabără SPS, încât să vedem Măgura Priei), a fost un indicator permanent către cer. Și, pentru că eram mai tot timpul cu ochii către cer, tabăra asta a fost una mai altfel decât celelalte. Noi am numit-o tabără astronomică.

Măgura Priei

a fost de mai multe ori punct de destinație în aventurile noastre de descoperire a Sălajului, atât vara, cât și iarna, dar e prima dată când campăm aici, la doi pași de vârf. Și, să fiu sincer, platoul ăsta frumos a fost doar o variantă de rezervă, inițial voiam să punem tabăra în alt loc. Însă varianta de rezervă a fost, cred, de la început, acolo unde am vrut de fapt să ajung, atât pentru peisajul din jur, cât și pentru liniștea de aici. Mă rog, aș putea să tot înșir de ce am ajuns aici, dar ar fi, poate, redundant, pentru tine, cititorul. Așa că, pe scurt, am pus tabăra la doi pași de Măgură, la limita sud-vestică a graniței teritoriale cu județul Cluj.

Când se vorbește despre locul ăsta, se vorbește mai mult despre tradiţionala serbare câmpenească „Măsurişul Oilor”. Deși, de mulți ani, nici vorbă de măsuriș al oilor, doar oameni care se strâng aici ca la oricare altă serbare cu mici și bere. Însă aici au fost descoperite ruinele unui turn roman de apărare și semnalizare, cu rol de supraveghere a drumului sării dinspre centrul Transilvaniei, de la Turda, spre valea Someșului, apoi spre Europa Centrală. Tot aici e și Râpa Albă, un afloriment care prezintă resturi fosilifere (asta însemnând cochilii de melci) depozitate în stratele de rocă sedimentară, un loc pe care l-am explorat acum ceva vreme, ba chiar am luat suvenir și câteva cochilii fosilizate. Plus, că, lăsând la o parte toate descoperirile ăstea arheologice ori geologice, muntele ăsta, cel mai înalt vârf al Sălajului, are o frumusețe a lui, o frumusețe pe care poți să o descoperi doar la pas.

Tabăra,

de data asta, a însemnat două corturi: cel cu vechime deja și unul luat împrumut. Primul l-am ridicat repede. Al doilea, cel împrumutat, nu. Iar asta nu fiindcă ar fi fost cu ecuații matematice de rezolvat pentru a introduce bețele din fibră de sticlă pe unde trebuie. Nu. Ci pentru că ”împrumutatul” a pocnit din toate părțile. Și când spun pocnit, spun pocnit. Adică sfori, chingi de rezistență, tot ce înseamnă ”a ancora” cortul, dar absolut totul, a făcut un ”poc” sec și s-a rupt. Ca urmare, sub niște nori negri, am cusut tot ce se mai putea coase, și am așezat cortul împrumutat lângă celălalt. L-am așezat, și atât. Pentru că de ancorat, de întins prelata, nici pomeneală. Doar v-am zis, tot ce putea să pocnească, a pocnit și s-a rupt. Sau, mai bine zis, s-a destrămat ca cenușa la atingere. Și nu doar atât. Am primit cadou, pe lângă orele de cusut în natură, și niște odorizant, adică un miros puternic, persistent, de mucegai. Dar, când e frumos în jur, ce mai contează că, dacă furtuna de lângă noi își schimbă direcția și ne ”zice” câteva, cortul o să fie doar o chestie luată de vânt? Și chiar nu a contat. Mi-am petrecut noaptea cu intrarea în cort pe post de intrare în grotă, pentru că nici vorbă să închizi ”ușa” cortului. Asta în cazul meu. Pentru ceilalți doi (de fapt două, că e vorba de fete), totul a fost bine. De fapt, ca să fiu sincer, cu ditamai intrarea în grotă în fața mea, am putut să privesc toată noaptea țuguiul de 996 m din fața mea. Și a fost un ”tablou” superb. Iar asta chiar dacă, după ce am cuprins cu ochii larg deschiși

Luna splendidă portocalie

care și-a făcut apariția în prima noapte după eclipsa totală, cea mai mare din ultimii 100 de ani, ai fi crezut că nu are cum să te încânte ceva la fel de mult. Ei bine, vârful țuguiat al Măgurii Priei a fost o încântare. Mai ales că lumina lunii, una specială, de parcă ar fi vrut să ne arate că eclipsa doar a umplut-o de și mai multă frumusețe, a conturat țuguiul ăsta de munte cu un aer de poveste. Ca o pictură pe care nu poți să o deslușești din prima, ci doar să o ghicești, să-ți imaginezi ce se ascunde sub acel contur.

Acuma, despre eclipsa de lună s-a tot vorbit. Și mi-ar fi plăcut să o văd, dar, sincer, am uitat să mă uit pe cer în acea noapte. Când am fost întrebat dacă am urmărit eclipsa, am răspuns că ”la mine a fost înnorat”. Și ca să o spun pe aia dreaptă, nici nu am vrut să îmi iau aparatul și să mă înrolez în armata vânătorilor de cadre de senzație.

Pe măsură ce norii negri de furtună (și ce furtună a fost în jur!, cât pe ce să ne trimită acasă) s-au risipit odată cu apusul soarelui, Luna a apărut, la început timid, de după ce a mai rămas din norii negri, apoi luminând totul în jur cu lumina ei portocalie, devenind, atunci și acolo, centrul universului. Și privind tabloul acela – țuguiul montan de lângă noi arătând către cerul cu lună plină, ne-am bucurat că am ales să mutăm redacția publicației, din nou, sub cerul liber.

Am fotografiat Luna, folosind zoom-ul aparatului foto, doar ca să o văd de mai aproape, așa cum îți dorești, de altfel, atunci când ești îndrăgostit: să fii aproape.  Ce pot să zic? Sînt veșnic îndrăgostit.

La un moment dat, am auzit sunet de motor. Cine să urce aici, la miezul nopții? Erau niște tineri, veniți să vadă chestia aia despre care vorbea toată lumea, adică eclipsa. Și pentru că au venit la spectacol, normal, și-au adus cu ei cipsuri, bere, sucuri și cuvintele din dotare: ”Mă, ai văzut, ăla s-o îmbătat ca p’la. Hă hă hă! Bă, de abia aștept marea mahmureală. Bă, nu ne lăsăm până n-o facem. Tu (pentru că era și o fată cu ei), vii și tu, așe-i? No, mai stăm?”. Întrebarea a venit după câteva minute în care ei priveau luna (cică) stând lângă mașina cu farurile aprinse. Când li s-au terminat proviziile (după vreo 4 – 5 minute), au plecat. Mi-am ridicat ochii înspre Lună, șoptind: ”Lasă, nu-i băga în seamă. Ce știu ei, săracii? Cerul e pentru visători.”

Iar lumina Lunii a îmbrăcat noaptea atât de frumos. Am rămas cu ochii la cer multă vreme. Am intrat în cortul cu miros de mucegai doar pentru că de la atâta frumusețe portocalie îmi venea să mă transform într-o stea călătoare. Hmmm… Sigur aș fi ajuns la ea.

O lume frumoasă

Ce înseamnă frumos? Fiecare are propria percepție asupra frumosului. Și atunci, ce înseamnă frumos? Mă tot întrebam asta privind cerul, privind munții, respirând aerul curat și simțind atingerea vântului. Mă întrebam asta chiar și în timp ce priveam niște secvențe pe telefonul Florinei, cea care ne-a însoțit în tabăra asta (da, are și smartphone-ul utilitatea lui, aceea de a aduce lumea de departe mai aproape), niște secvențe despre lumea ascunsă și misterioasă ale peșterilor subacvatice, ba chiar și atunci când le povesteam despre documentarele despre Roraima ori alte locuri puțin cunoscute al lumii planetei ăsteia albastre care ne e casă.

Ce e frumosul? Poate fi orice care face ca sufletul să vibreze a armonie, a căldură, a dragoste. Poate fi ceva ce îți iese în cale, orice ar însemna calea asta, și ți se lipește de ființă firesc, ca și când ar fi parte din tine. Ori poate frumosul e legat de vise.

Lumea asta e frumoasă, fără doar și poate.

Acolo, pe platoul de lângă Măgura Priei, frumosul a luat întâi forma unui munte țuguiat, apoi forma Lunii. O lună portocalie superbă care  mi s-a așezat în privire. Și a rămas acolo.

  • magura_priei_tabara_12_sps__1_
  • magura_priei_tabara_12_sps__17_
  • magura_priei_tabara_12_sps__11_
  • magura_priei_tabara_12_sps__4_
  • magura_priei_tabara_12_sps__25_
  • magura_priei_tabara_12_sps__16_
  • magura_priei_tabara_12_sps__34_
  • magura_priei_tabara_12_sps__2_
  • magura_priei_tabara_12_sps__3_
  • magura_priei_tabara_12_sps__5_
  • magura_priei_tabara_12_sps__6_
  • magura_priei_tabara_12_sps__7_
  • magura_priei_tabara_12_sps__8_
  • magura_priei_tabara_12_sps__9_
  • magura_priei_tabara_12_sps__10_
  • magura_priei_tabara_12_sps__12_
  • magura_priei_tabara_12_sps__13_
  • magura_priei_tabara_12_sps__15_
  • magura_priei_tabara_12_sps__18_
  • magura_priei_tabara_12_sps__19_
  • magura_priei_tabara_12_sps__20_
  • magura_priei_tabara_12_sps__21_
  • magura_priei_tabara_12_sps__22_
  • magura_priei_tabara_12_sps__23_
  • magura_priei_tabara_12_sps__24_
  • magura_priei_tabara_12_sps__26_
  • magura_priei_tabara_12_sps__27_
  • magura_priei_tabara_12_sps__28_
  • magura_priei_tabara_12_sps__29_
  • magura_priei_tabara_12_sps__30_
  • magura_priei_tabara_12_sps__32_
  • magura_priei_tabara_12_sps__33_
  • magura_priei_tabara_12_sps__31_



 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu