DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Cu cavalul, sus, deasupra Șimleului, la pietrele muschetarilor

Când uiți să te mai joci, îți pierzi copilăria, iar viața de ”om mare” se transformă într-o rutină de cele mai multe ori lipsită de farmec: privirea se golește încet-încet, visele și dorințele dispar, emoțiile sunt privite ca slăbiciuni, curiozitatea e înlocuită cu tabieturile zilnice, și totul e un fel de resemnare, de acceptare a deșertăciunii care se conformează mersului pe bandă rulantă a societății umane.

Unii (pentru că așa sunt construiți ori pentru că refuză să se conformeze ”directivelor” sociale) își păstrează copilăria, își păstrează entuziasmul de a descoperi viața în orice, oriunde ar fi, și doar trupul se transformă, nu și sufletul.

L-am sunat pe Ovidiu Gordan (om fain) și i-am spus că vin la el, la Șimleu Silvaniei, să își dea cu părerea vizavi de cavalul pe care mi l-am cumpărat de vreo două săptămâni, și la care mai mult m-am uitat, decât să îl iau în mâini și să încerc să cânt la el. De ce mi-am luat caval, când nici de chitară nu am timp atât de mult cât mi-aș dori? Face parte din ceea ce se cheamă ”farmecul vieții”, un nou mod de a mă juca, plus că muzica are atât de multe de oferit, încât orice imbold care ține de arta muzicii e, într-un fel, o binecuvântare.

Am ajuns la Șimleu, unde m-am întâlnit cu Ovidiu, în curtea casei lui, eu cu cavalul meu, el cu cavalul lui (și ce fain cântă omul ăsta…).

”Mergem pe Măgură?”, mă întreabă Ovidiu.

”Mergem”.

Ne-am luat cavalele cu noi, la fel ca doi copii care își iau jucăriile înainte de a ieși afară, la joacă, și am urcat pe Măgură, eu ascultând sfaturile lui Ovidiu, el cântând atunci când ne opream pe cărare, între pini ori pe pieterele gri de pe coama micului munte, acolo de unde se vede orașul și Dacidava. Și, sincer, sfaturile chiar au avut efect, suflatul meu (uneori scârțâit) în caval transformându-se, în sfârșit, în cântat. Îți dai seama ce bucuros am fost…

Soarele ne-a luat în primire, sus, pe pietrele muschetarilor, iar noi eram exact ca pe vremea copilăriei, nimic altceva nu conta în afară de bucuria de a fi afară, în natură, cu cavalele la noi, cântând și povestind. Acuma, nu știu (și nici Ovidiu nu știe) cum se numesc pietrele ălea, sau dacă au vreun nume, însă el, copil fiind, atunci când a venit cu încă trei prieteni acolo, în acel loc, le-a numit pieterele muschetarilor. Pentru că erau patru , la fel ca cei patru muschetari. Deci, pietrele muschetarilor, un loc de unde panorama asupra Șimleului e una foarte frumoasă, iar tronul de piatră, care te face să te simți că ești undeva deasupra lumii, l-am împărțit cu Ovidiu.

Cei mai mulți dintre oameni uită să se mai joace și își pierd copilăria. Eu nu mi-am pierdut-o niciodată, și nici copilăria nu m-a pierdut vreodată. Curiozitatea, imboldul ăsta care te face să mergi tot mai departe, să vrei tot mai mult, să simți tot ceea ce se cheamă frumusețea lumii, a rămas neschimbată. Exaltarea pe care ți-o dă joaca (și sunt atât de multe feluri în care te poți juca), exuberanța sunt la fel, mă bucur de fiecare dată când descopăr un loc frumos, un om frumos, un vis frumos… Așa cum m-am bucurat să fiu cu Ovidiu, sus, pe Măgură, cu cavalele la noi (un fel de joacă muzicală). Așa cum m-am bucurat de plăcerea de a cânta, de unul singur, în mașină, la întoarcerea acasă, fredonând odată cu muzica care răsuna tare din boxele mașinii: Telefonul nu mai sună, o capodoperă muzicală a celor de la Sarmalele reci.




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu