Musai să specific, de la bun început, că sînt un mare partizan patriot al legumelor și fructelor autohtone romînești, carevasăzică, și, cînd pot și am de unde, cumpăr doar de astea, de pe ogoarele patriei, nu de alta, dar romînii încă n-au descoperit cum să scoată pe piață mizerii crescute rapid, mari, strălucitoare și fără gust. Asta, doar în materie de legume, evident. Și fructe. Așa că am rămas trăznit rău de tot, cînd cotrobăind după oareșce usturoi mai fraged și neîncolțit, ca ăla turcesc, am dat peste usturoi etichetat cu Made in China. E clar, mi-am zis, a venit apocalipsul, dacă ăștia mici și galbeni au început să exporteze pînă și usturoi, e de bine. Dacă Dumnezeu a făcut cerul și pămîntul, iar tot restul e Made in China, usturoiul chinezesc din magazinele romînești de ce ar face excepție de la regulă? Dar, mi-am zis, stai frate, că e ok, e vorba de relații comerciale și pretenești cu ăia micuți și mulți, dar, totuși, de cînd romînii, cu tradiție de veacuri și păgînești în ale usturoiatului – vezi Doamne, pe aici încă se dau cu usturoi canaturile și clanțele ușilor de sfîntul Andrei, ca nu cumva să avem parte de o întîlnire de gradul trei cu oareșce strigoi, se dau la usturoi chinezesc? Cînd ăia nici măcar n-au strigoi. Noroc cu cercetătorii britanici, că aia cercetează totul, de, au bani și timp berechet, că au inițiat un studiu despre impactul usturoiului chinezesc asupra strigoilor romînești. Cu siguranță scot ei ceva de acolo, cu influență asupra fertilității muierești cu ample implicații în viața sexuală de cuplu în trei, doi cu una sau tăți trei, Doamne, și tăți trei, de același fel.
Și, oare, în chinezăraie cum i se zice pă romînește „nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase”?