DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Clubul de acasă: Să ne amintim amintirile

În viață ținem cu dinții de amintiri. Ori cel puțin eu sunt una dintre persoanele care își dorește să nu uite niciun moment din viață, poate pentru simplul fapt că iubesc viața. Da, sunt o persoană care iubește să trăiască. Îmi place fiecare lucru pe care îl fac. Aș încerca o mie de lucruri și meserii pentru că îmi place să învăț. Ca o paranteza, dacă aș fi avut aceeași determinare și pe parcursul anilor de studii… Glumesc, mi-a plăcut mult școala, liceul, facultatea, mi-au plăcut toate disciplinele, precum și pauzele în care socializam cu colegii. Pot spune că sunt o persoană care vede ori încearcă să vadă în fiecare lucru ce-i mai bun. Asta fac și în ceea ce privește persoanele pe care le întâlnesc în viața de zi cu zi. Am învățat să nu judec. Am și eu mici excepții, dar cu timpul, cunoscând persoana în cauză, înlătur cu brio orice gânduri nepotrivite. Pentru că atunci când ajung să cunosc o persoană, pot extrage și lucruri frumoase pe lângă acelea care nu se potrivesc percepției mele ca fiind cele corecte.

Dar am deviat cu mult de la subiect, cu bună știință. Scriam despre amintiri. Nu am început să le notez decât odată cu venirea pe lume a fetei mele mai mari. Am început acest lucru după ce am urmărit o emisiune tv privind modul în care noi, oamenii, reușim să ținem minte întâmplări din viață, din trecutul nostru. Din studiile efectuate de specialiști, se pare că noi ne amintim de fapt amintirile. Mai precis, cu cât mai des ne aducem aminte de unele întâmplări din viața noastră, cu atât vor rămâne mai mult timp în mintea noastră. Dar pentru că uităm oricum multe, astfel fiind “construiți”, am ales să le notez într-un mic jurnal pe telefon. Însă sunt doar amintiri legate de copiii mei. Uneori revin asupra notițelor și le citesc strict pentru plăcerea de a îmi aduce aminte de momente frumoase, distractive din viața mea, din viața lor. Sunt și momente triste, inevitabil.

Recunosc că în urma schimbărilor avute recent în viața mea, am omis să trec multe în acel jurnal. În schimb, câteva dintre întâmplări au ajuns pe pagina personală de Facebook. Poate pentru că traversăm o perioadă mai aparte în care ducem mulți lipsa de socializare. Așa că o variantă la îndemână este spațiul online. Chiar în timp ce scriam articolul am primit de la prietenele mele din Florești poze cu fetele noastre de pe vremea când locuiam acolo. Așa se întâmplă uneori în viață, când te gândești la ceva, acel ceva să intervină brusc în prezent. Cu siguranță, aceste amintiri vin la pachet cu un sentiment de nostalgie. Dar aduc totodată și multă bucurie. Nu e ușor să limitezi viața personală în spațiul online. Dar nici nu trebuie atunci când poți împărtăși lucruri frumoase, ținând astfel legătura la distanță cu persoane dragi.

Revenind la acel jurnal de amintiri, aș vrea să trec doar câteva dintre paragrafele notate acolo. Vi le transmit pentru că sunt amintiri frumoase. Poate vă vor aduce un zâmbet pe buze.

• Ne uitam la luna plină. Cezara:

– Mami, când o să ne mutăm la casa de cărămidă și o să ne luăm un cățel, când o să fie lună plină o să se transforme într-un vârcolac!!

• Cezara: 4 ani și jumătate:

– Ce m-a pișcat de spate?

– O insectă, cred..

– Dar de ce? Îi place gustul meu? A crezut că sunt un cips?

– Probabil..

– Dar eu sunt o fetiță..

– Mami, eu nu vreau să mai cresc, vreau să rămân mică.

– De ce?

– Pentru că vreau să mă iei în brațe să mă iubești, dacă sunt prea mare nu o să poți.

– Dar o sa te iau toată viața în brațe, dacă nu voi putea să te ridic, o să stau jos și tu la mine în brațe.

– Nuuuu, vreau să rămân așa mică, să mă iei în brațe.

• Cezara a început grădinița de luni, 25 noiembrie 2019. Îi place, exceptând ora de trezire. A doua zi am fost nevoită să o duc eu la grădiniță, soțul având alt program. Și a trebuit să o iau și pe Viviana după mine. Din păcate, nu a fost prea plăcut pentru minunea mea mai mică. Și-a dorit să rămână și ea cu Cezara în grupă. Draga de ea, nu înțelege de ce nu are voie acolo. A fost tot timpul împreună cu Cezara, de când s-a născut. Tot îmi spunea, ridicând mâinile cât poate de sus “uite, eu sunt mare”, nemulțumită că afirmam că e prea mică să meargă și ea la grădiniță. Și îmi spunea cu atâta ardoare că e mare, cu atâta încredere, sperând că, dacă văd cât a crescut, am să o las și pe ea cu sora ei. Iubirea lui mama, ce aș vrea să fie altfel.. Vă iubesc, prințeselor.

• 30 ianuarie 2020: ne-am uitat la dvd-urile de la botez și de la nuntă. Cezara s-a uitat cu drag la botezul Vivianei, însă când am pus filmarea de la botezul ei, a început să plângă cu suspine. Spunea: “Mă întristează cântecul și mi-e dor de zilele acelea.. Zilele de când eram mică (bebeluș)”. Am plâns amândouă. Apoi am pus filmarea de la nuntă. Viviana a fost foarte fascinată. Apoi au început amândouă plânsul pentru că am oprit filmarea. Nu de alta, dar era ora 1 noaptea! Nu a durat mult episodul de plâns, că s-au pus la joacă amândouă. Help!!!!

• Cezara a mâncat ciorbă cu urzici. I-am spus că “alea verzi” sunt spanac. După ce a terminat i-am spus că, de fapt, a mâncat urzici.. Stă puțin și începe nervoasă:

– Wauuu… Cum, urzici? De ce mi-ai dat din alea, că acum mă doare capul!!!!!

– Bine, bine, a fost spanac, îi răspund.

I-a trecut instant durerea.

• Discuție cu Viviana:

– Vreau merg Lău.. Vreau merg Șou..

– Bine, dar unde vrei, la Zalău sau la Brașov?

– La Badon!

• Minte Viviana de îngheață apele. Nu pentru ca apoi o cert, pur și simplu nu își asumă. (Și acum face la fel). A dărâmat bucătăria de joacă a Cezarei, am văzut-o eu din bucătărie. După câteva minute, vede Cezara jucăria răsturnată și întreabă cine a dat-o jos. Viviana “Nu eu, Antonia!”, și arată spre prietena lor din vecini, aflată în vizită.

• Uneori îmi spun că nu e ușor cu copii mici acasă.. În cazul meu, fetele sunt parcă veșnic lipite de picioarele mele. Dar cred că acuma seara am realizat că nu e cazul să mă plâng nici măcar o secundă. De ce?

Ei bine, pentru simplul fapt că s-ar putea să nu mai dureze așa mult. Cu puțin timp în urmă am avut parte de clasica replică pe care la un moment dat o aud părinții de la copiii lor:

“Mami, pleacă de aici, că mă faci de rușine!”

Povestea de zor pe tabletă, pentru prima oară, cu două prietene de la Florești. Să nu înțelegeți greșit, nu avem niciun fel de probleme de genul în familie, de a ne rușina ori ascunde. A mai avut ceva tentative ușoare să mă expedieze din aceleași motive neînțelese de mine în unele situații similare..

Să fie pentru că simte nevoia de o ușoară independență?! Încerc acum să îmi aduc aminte când mi-am dorit și eu puțin spațiu personal.

Oricum, pentru mine e un moment distractiv, dar și un mic semnal de alarmă să încerc să găsesc (dacă voi reuși vreodată) motivul pentru care am fost trimisă în camera mea.

Revin: nu e chiar așa grav. Tocmai a expediat-o și pe sora sa mai mică din ecuație.

• Viviana. Când ii e ciudă sau când o supără cineva urlă și mușcă. Măcar îmi dă pupici mulți, la cerere.. Apoi tre să dea și la sora-sa, apoi lui tac-su. Apoi iar mie. E geloasă de n-ai văzut. Cum mă apropii de Cezara, cum vine repede să o dea la o parte. “E și mama mea!!!”, strigă Cezara. Și în ziua de astăzi fac la fel.

……………

Sunt multe trecute în acel jurnal, de la naștere, la primul “mama”, la primii pași, primii dinți. Pe facebook pot pune și poze. Sunt amintiri de tot felul, o grămadă de cuvinte, de expresii, de întâmplări. Dar sunt mult prea puține pentru câte aș vrea eu să nu uit. De asta spun, e mai ușor când le notăm fie într-un jurnal personal, fie în spațiul public online. Sănătate și căldură în suflete!




 
  

niciun comentariu

Lasă un comentariu