Întotdeauna mi-a plăcut mirosul de fum de lemn. Cu atât mai mult acum când îmi aduce aminte de zilele, mai cu seamă de diminețile friguroase de iarnă în care mergeam în vizită la bunici.
Și acum văd, dacă închid ochii, cum stă tătuca, bunicul din partea mamei mele, pe scăunelul de lemn vopsit albastru și așează cu grijă lemnele în sobă. Mergeam dimineața devreme la casa bunicilor, pe atunci cu trenul până la marginea satului, după care luam la pas vreo doi kilometri. Ajungeam acasă – așa spun fiecărui loc în care mă simt acasă, tocmai pe când bunicul se pregătea să aprindă focul, mai avea de pus doar cocenii între lemne și niște pagini de ziar ori foi din ceva caiete vechi. Și acum cred că mai sunt câteva caiete în podul casei, de pe vremea când era mama la școală, dar acestea le păstrăm ca amintiri. Revenind, abia așteptam să se încingă plita. Mai ales când mergeam la săniuș pe ulița satului. Și ce-mi mai plăcea căldură de la sobă când veneam de afară cu mâinile înghețate. Le așezam deasupra plitei încinse, mai mai să îmi lipesc degetele de ea. Nu le mai simțeam oricum, așa că trebuia să am mare grijă.
Prea puțin îmi aduc aminte de cum aprindea focul bunu, bunicul din partea tatălui meu. Ce-i drept, acolo mergeam mai rar în timpul iernii. Dar cât de mult îmi plăcea fumul de lemn de acolo, un miros specific locului. Și când sunt în trecere prin sat în drum spre Cluj-Napoca, în perioada rece, și nu ajung și la bunicul, obișnuiesc să deschid geamul mașinii să miros aerul rece, amestecat cu fumul ce se lasă încet de pe coșurile caselor.
Acum doar ei, bunicii, mai sunt acasă, bunicile ne veghează de acolo de sus de undeva. Așa că își fac focul în sobă doar pentru ei și pentru părinții mei care îi vizitează aproape zilnic, avându-i în grijă.
Zâmbesc la gândul că tătuca nu ar lasă pe nimeni niciodată să aprindă focul în soba lui, de parcă ar avea un ritual anume sau un drept nescris asupra acestui lucru. Eu cred că doar îi face plăcere, între timp aducându-și aminte de vremurile când eram cu toții pe acolo, bunica și copii lor, nepoții lor, când era casa plină de povești și râsete zgomotoase.
Acum, în prag de iarnă, stau mai mult în casele tăcute, au mai puțin de lucru pe afară. De altfel, pe ambii i-au cam lăsat puterile, la aproape 90 de ani – sper să îi avem cât mai mulți ani prin preajmă.
Acum mi-e dor să merg să îi văd. Mi-e dor de mirosul de fum, de casele vechi, de aceleași lucruri păstrate cu multă grijă peste ani și ani, de acel scăunel albastru de lângă sobă.
De asta nu mă deranjează dacă iese fum în casă atunci când pun lemnele pe foc. Inspir adânc și închid ochii spre amintiri frumoase, spre adolescență, spre copilărie, spre trecut. Când îi deschid, e aici prezentul, într-o casă caldă, alături de familia mea dragă. E ceva ce îmi doresc să aibă, cel puțin, toată lumea. Pentru că important este să ne avem alături, să fim sănătoși, să trăim fiecare clipă, să ne bucurăm de viață. Să aveți o zi minunată și căldură în suflete!
niciun comentariu