Aia mica si rosie porneste la prima cheie, fara sa cracneasca, desi nu i-a fost prea cald in zilele astea. O las sa se incalzeasca si, intre timp, matur covorul de zapada de pe ea, care aproape ca a ingropat-o. Mai trag, asa, cate un ochi spre panta pe care trebuie sa o urmez ca sa ies la vale, mai ca mi-as face si o cruce, daca as sti cum, dupa care demarez incet, urmandu-l pe Calin, care ma ghideaza ca pe un MIG gata sa decoleze in fortaj. Primul viraj, in jos, reusesc sa-l iau fara sa alunec, cobor fara sa ambalez motorul, trec de prapastioara nemarcata de nimic si incep sa urc panta din fata. Cauciucurile groase din fata matura, insa, rapid, zapada asternuta peste noapte si dand de cea batatorita, de sub ea, incep sa se invarta in gol. No chance, nu merge. O las in spate, alunec, ca intr-un vis tocmai spre prapastioara. Pot sa fac orice, masina nu se opreste. Bag totusi o frana, in timp ce Calin se propteste bine, de cealalta parte a masini, oprind-o din alunecare. Manevre, stanga-dreapta, nu merge, cobor si eu si ca doi zei ridicam fundul masinii si o punem pe drum. Pornesc, din nou, spre panta, alunec inapoi, de data asta cu botul spre cealalta parte a prapastiei. E chiar nasol sa simti alunecarea spre hau fara sa poti face nimic. Calin trece rapid pe cealalta parte si opreste, din nou, alunecarea masinii. Ies din ea si ma uit, oarecum nepasator la adancitura ce se casca la nici 10 centimetri de roata din fata. “Am vazut pe Discovery emisiunea aia cu Survivors, punem scanduri sub roti si o dirijam iar pe drum”, spune Calin, ok, fac eu, facem aranjamentele si reusim, intr-adevar, dupa o ora, sa o scoatem in zona de siguranta. Dupa care incerc, din nou, panta. Urc pana la jumatatea ei, derapez iarasi. Pun frana, iar Calin propteste scanduri in spate. O mai impinge, turez, culmea, asta mica nu a ajuns niciodata, pana acum la 6.000 de turatii, no problem, de-i sar capacele, asta e. Urc cate 5 centimetri, proptire cu scanduri, icnete, impingeri, da-i si lupta si intr-un final, dupa aproape doua ore de razboi cu panta de nici 20 de metri, reusim sa scoatem masina la drum. Il imbarc pe Calin care este leoarca, banuiesc ca nu i-a fost usor exercitiul asta de forta, cu glezna sa troznita pe Meses, dar asta e. Pornesc, din nou, motorul si urmez pasii pe care i-am facut dimineata pe drum, pentru ca acesta nu se mai vede de zapada. Trec primul podet, e ok, il trec pe al doilea, rasuflu din ce in ce mai usurat. Ca un facut, in fata imi rasare cel de-al treilea podet, de asta am uitat, roata stanga-fata prinde o denivelare ce ma arunca chiar pe marginea prapastiei. Si e mare: vreo 15 metri. Fara sa mai spuna nimic, Calin iese afara, eu la fel si incercam sa gasim o solutie. Scandurile le-am lasat la cabana. Totusi, mi se pare ca, dand foarte usor spre inapoi, cu un Calin care sa-mi tina contra la fata, as putea iesi din nou la drum. Se face. Pornesc, iarasi, mai am vreo doi kilometri pana la iesirea din padure, iar Calin fuge pe langa masina, ca escorta unui diplomat de rang inalt. Am chef de sotii, turez si-l vad in oglinda stanga pe Calin cum zboara. Am iesit. Suntem in Clit. “Mai, astia din SEAL fac antrenamentele lu’ peste pe langa ce-am facut eu azi”, spune Calin, iar eu tac malc. Pentru cateva momente m-am simtit ca un presedinte.

Metamorfoza

Ne doream de mult timp o iesire de durata mai lunga, macar de doua-trei zile, dar cu sezonul asta de vanatoare, in care unii ce purtau ca prelungire a bratelor puscoace pentru a baga alice in corpurile animalelor, nu s-a putut nicicum. Asta nu din cauza ca ne-ar fi luat pe noi in catarea pustilor, nici macar nu ar fi fost o problema, faceam ca in filmul Matrix, ci nu am avut loc in cabana, situata chiar la intrarea in Valea Umbrelor, un loc dubios descoperit de noi vara trecuta si care, speram noi, sa fi fost si mai dubios acum, acoperit fiind cu zapada. Asadar, cand am primit semnalul verde, cum ca zona ar fi libera, am incarcat-o pe aia mica cu cele necesare stomacelor noastre pentru o perioada mai lunga, am pus chitarile si, evident, bokken-ul, care devine incet-incet, cel mai tanar aspirant spre completarea echipei noastre. In cei peste 40 de kilometri care ne despart de Clit ne metamorfozam, incet, din fapturile zombi care suntem in timpul saptamanii, in cautatorii de aventuri de sfarsit de saptamana. Drumul e usor, zapada a fost curatata, ca norocu’, nu prea bine, astfel gropile de pe drumul Clitului nu mai fac probleme directiei masinii. Dupa intrarea in sat, cotim la dreapta, spre inima padurii, opresc si pun piesa Laurei Palmer, din Twin Peaks. E noapte, deja, iar zapada ce-mi straluceste in lumina farurilor danseaza parca pe linia melodica a filmului, la fel de ciudat ca zona in care tocmai am intrat. Avem de parcurs vreo 5 kilometri pana la cabana, e o bezna atat de adanca incat chiar si farurile mele, cu puterea becurilor mult peste limita admisa, abia o pot strapunge. Dar cabana izbucneste parca in pustietate, chiar in momentul in care urmele drumului se termina brusc. Cobor valea, nu turez, pentru ca am de urcat o panta, intru in curtea cabanei si fac o intoarcere derapand chiar la usa cabanei. Intram, inauntru e cald deja, un padurar amic a avut grija de pielea noastra. Descarcam alimentele – ceapa e de baza, chitarile si incarcam soba la refuz cu lemne, dupa care dam o raita in curte. Intocmai ca vara trecuta, cerul cade asupra noastra cu milioane de stele, cer ce nu se lasa vazut, in totalitatea sa, din oras. Nu misca nimic. Nici macar vantul nu bate. Intunecimile Vaii Umbrelor se ascund undeva spre stanga noastra, cu chemari spre necunoscut. E timpul pentru a crea.

“M-am aruncat in nestiut,/Poate o sa ajung unde am vrut”

Cred ca am bagat in noi vreo trei kile de ceapa, plus alte cele, ceapa contine fetoncide, habar n-am ce-s alea, dar Calin spune ca stau ca o bariera in calea racelii. Iar noi avem o ruta de peste 10 kilometri de parcurs, a doua zi, prin zapada si pe o gheata a paraului, ce sigur se va sparge sub noi. Ceai negru, lumanare – in cabana nu este curent, telefoanele mobile-s inutile, nu avem nici un mijloc de comunicare cu exteriorul, apa ioc, e suficienta zapada afara, iar veceul, brrr! e la 20 de metri de cladire. Aflandu-se intr-o pasa sentimentala ce i-a fost alaturi toata saptamana, Calin baga niste acorduri ciudate, dar care se leaga melodios una de alta. “Stai asa, ce ai facut?”, il intreb eu, dar el da din cap a nestiinta. “Repeta!”, il indemn eu, iar degetele sale aduc din nou acordurile respective in linistea cabanutei. De data sta il pun sa le treaca pe hartie si-i dam drumul si cu versurile. De fapt, acordurile triste au pornit de pe urma unor versuri ca “Tocmai am aflat ca viata mea e un c….t”, dar cu asa ceva nu te poti prezenta in public, asa ca le transformam in “…ca viata mea s-a terminat”. Restul vine de la sine, ceva atat de trist, dar in acelasi timp atat de placut, incat corzile ni se lipesc de mana si reluam, din nou, si din nou, piesa. Intr-un tarziu, cu degetele rupte de duritatea corzilor Belson, punem jos chitarile si, asa ca inainte de culcare, ii tragem o carte. Pe naiba, abia dupa ce le-am amestecat ne dam seama ca niciunul dintre noi nu mai stie sa joace nici macar “66” sau “cruce”. Pana la urma facem un fel de “septic american”, dar am impresia ca l-am combinat, pe undeva, cu “tarnipul” si cu “whist”-ul. Da’ ce mai conteaza!

“Singur cad tacut,/Spre ceva ce n-am stiut”

Noaptea a trecut facand cu schimbul la soba, pentru alimentarea ei. Curios, nu am dormit prea mult, nici prea linistit, dar ne simtim tari. Punem echipamentul pe spate si intram in Valea Umbrelor. Cale de cateva sute de metri se mai vad urmele altor persoane, dupa care totul se termina si suntem singuri, in zone neumblate. Stim reperele Vaii, dar abia asteptam sa le redescoperim inghetate si sub zapada. Sunt multi copaci cazuti de-a valma peste vale, inaintarea e destul de grea, dar placuta, poate si din cauza senzatiei de mutenie in care s-a imbracat natura: efectiv, parca ai respira liniste. Ajungem, curand, la gaurile sapate in peretele canionului, sunt vreo 5 si, dupa cum am mai spus, nu par facute de oameni. Parca ar locuri de alimentare a navelor extraterestre. De aici incolo, Valea este strajuita de pereti de stanca paraleli, inalti, cam asa trebuie sa arate, la scara mai mare, si Marele Canion, din SUA, unde vom ajunge inca in acest an. Dupa cateva zig-zaguri ale canionului, spre dreapta noastra se deschide cavitatea enorma al carui plafon tine, nu stiu prin ce forte, mii de tone de piatra in spate. Drumul este presarat, aproape la fiecare pas, cu ghetari, care au impietrit in forme din ce in ce mai ciudate. Urmeaza fosta cascada, unde apa se arunca, candva, peste o alta cavitate, dar acum a ramas inghetata undeva pe la mijlocul drumului ei de cadere libera spre sol. Apoi, o alta cavitate, ce vara trecuta nu s-a lasat deloc filmata: parca era epicentrul unor forte negative. Dar acum, blocul de apa care s-a aruncat de sus inspre baza, a ramas impietrit cu turturi zeci, ce aproape ating solul. Filmat de jos, de fapt de sub ghetar, da o senzatie extraordinara, cu turturii aceeia, ca niste ace enorme, ce pot, din clipa in clipa sa se infiga in tine. Ajungem, apoi si la peretele enorm al stancii, de vreo 50 de metri, ce nu se lasa catarat la liber. Inca. Dupa care urmeaza “zona Dagobah”, unde toate sunt imprastiate in stramtoarea vaii, folosita de mistreti ca bulevard. Mergem asa, pe calea batatorita de mistreti, urme ce par a fi foarte proaspete, cale de cateva sute de metri. Sub o cavitate mai mica se vede clar culcusul unui animal, care chiar mai pastreaza inca caldura corpului sau. E clar, in jurul nostru e plin de animale, dar care ne ocolesc, crezandu-ne vanatori. Canionul se termina brusc, valea ramane fara stanci, iar noi facem cale intoarsa. Trebuie sa fi atent la capcanele naturale de sub picioare: bokken-ul isi face din plin treaba, descoperind, cu ajutorul lui toate locurile care, ascunse sub o gheata fragila, te pot inghiti cu totul daca nu esti atent. Doua pasarici se joaca, nestingherite, pe ramurile unui copac, nici macar nu se sinchisesc de noi. Stau chiar la filmat! Am intrat peste 6 ore in inima padurii, ajungem inapoi la cabana, dar nu suntem inca epuizati. Bezna coboara peste noi, cu fulgi usoare de zapada. Ne dezmortim degetele imbratisand soba fierbinte, mangaiem din nou corzile, pe versuri de Petrucci, dupa care ne echipam din nou, facem o iesire de noapte.

 “Si-mi pare bine ca am plecat /Din lumea ta!”

Cu doua lanterne in maini, pe care le mai oprim, din cand in cand, asa ca sa nu ramanem fara baterii, bezna e atat de dura si totusi atat de neinfricosatoare, incat ne indepartam, fara sa vrem, la mai multi kilometri de baza. La un moment dat, spotul lanternei matura doua luminite verzi, ochii vreunui animal de prada. E undeva la vreo 20 de metri de noi, se aude cum fornaie si scutura desisul. Stam asa, nemiscati, nestiind ce va urma: ne ataca ori nu? Nu ca ne-ar pasa. Alte zgomote ciudate ajung la noi din diferite locuri, din tufisurile razlete, dar animalele nu vor nicicum sa se arate la fata. Iar locul e plin de pisici salbatice, jderi si lupi. Dupa vreo doua ore de orbecait in infinitul negru, ne intoarcem la baza, la o cina-mic dejun, evident, cu multa ceapa. Dimineata ne trezim devreme. Soba, desi alimentata, a inghitit la lemne ca un urias cu burdihanul fara fund. La 7 dimineata suntem deja pe drum, ca sa ne intalnim cu familia de caprioare, care traieste in apropierea cabanei. Zgomotele tapului lovind copacii se aud, deja. Zapada de peste noapte a ascuns de tot drumul de iesire din vale. Aia mica e acoperita toata. Fostul drum e plin de urme proaspete: copite de caprioare, urme de pisica salbatica si ceva urme mai mari, poate lup? Cu toate acestea nu intalnim pe traseu decat o caprioara, ce isi cauta linistita ceva de mancare la marginea stufarisului. Ne simte prezenta, insa nu se teme. O filmam, dupa care, parca stiind ca a stat suficient, salta usor spre deal. Se apropie amiaza iar noi i-am avertizat deja pe colegi ca poate o sa avem probleme de intoarcere, asa ca sa nu se sperie daca intarziem. Sau daca nu mai aparem. Si, fara sa vrem, problemele chiar apar. Cu derapaje ca-n filmele proaste. Ca norocu’, doar vreo doua-trei persoane si-au facut griji in privinta noastra, pana cand ne-am facut, in sfarsit, aparitia in fleoscaiala zalauana. Storsi si gata pentru un nou drum.