Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictine

Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictineSînt ca niște munți dealurile împădurite de lângă satul sălăjean Cheud, aflat acolo unde, pe hartă, la nord, Sălajul se învecinează cu Maramureșul. Aici, în Țara Silvaniei, dealurile sînt locul unde pădurea e stăpână peste tot și peste toate, și chiar și Someșul, privit de pe culmea dealului, pare doar un mic curs de apă domol, curgând liniștit, să nu strice cumva liniștea pe care pădurea, de sute de ani încoace, o păstrează în interiorul ei. În Țara Pădurilor, granițele care demarchează județele nu înseamnă nimic, pentru că acolo, ascunsă în văile adânci ale pădurii adânc înfipte în pământul dealurilor, există o lume ascunsă, iar tu, cel care intri în acea lume, poți doar să te bucuri că ai ajuns și ai fost acceptat acolo, chiar și așa, ca simplu călător, ori ca veșnic aventurier. Țara Silvaniei, spunea Corneliu Coposu, s-a dovedit a fi o scânteietoare frântură de leagăn a națiunii noastre.

Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictinePe vale în sus

Mi-am tipărit la imprimantă o hartă a zonei, iar la câteva sute de metri, pe una din văi, apar niște pete mai deschise la culoare, semn că sînt ceva râpe ori rupturi de pantă acolo, lucru suficient ca să mă facă să merg să văd despre ce-i vorba, mai ales că am mai fost în zona aceea a Sălajului. E drept, de cele mai multe ori am fost la ruinele cetății benedictine, și doar o dată sau de două ori m-am aventurat în lumea adâncă a pădurii de acolo, nu de alta, dar cum, de fiecare dată, cetatea m-a ținut “captiv” prea mult ca să mai am timp să cutreier zona, mi-am spus că, lasă, o să mă întorc acolo, cât de curând, să ajung și mai departe, în adâncul pădurii.

Am părăsit drumul asfaltat și am luat-o pe drumul de pământ care mergea înspre dealurile dinspre nord. După vreo 3 kilometri, m-am dat jos din mașină, mi-am luat echipamentul în spate și am intrat în pădure, pe valea pe care mi-o alesesem ca punct de pornire către zonele acelea care, pe hartă, păreau a fi ceva pereți de gresie, ori poate doar niște rupturi de pantă. Am luat-o încet, pentru că știam, din experiență, că ceea ce pe hartă pare un drum scurt, atunci când intri în pădure, pe văi, lucrurile stau cu totul altfel, și cele câteva sute de metri par, și chiar sînt, kilometri.

E ciudat cum, după doar câteva zeci de metri după ce intri pe vale, deși la început pădurea te ia ușor, valea părând destul de domestică, brusc, te trezești că ești mic de tot, pereții văii dându-ți impresia că ești de-a dreptul într-un canion, un canion presărat cu copaci căzuți, bolovani uriași și, timid, un firicel de apă. Cu pădurea deasă de deasupra, am urmat “cărarea” dintre pereții înalți și abrupți, însoțit, cel puțin la intrare, de o droaie de țânțari, bucuroși din cale afară că le vine mâncarea. Iar țânțarii ăștia de pădure te pișcă chiar și prin tricou, dacă stai pe loc mai mult de câteva secunde. Așa că, deși aș fi vrut să încerc să mă orientez, oarecum, am luat-o repede la picior, pe vale în sus, să scap de bâzâitorii ăia pișcători.

Peste bolovani, urcând pereții, apoi, din nou, în vale

Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictineBolovanii și copacii căzuți în vale, ca niște obstacole, trebuie să recunosc, m-au bucurat. Nu de alta, dar, pentru mine, e ca și cum natura ar fi pus toate ălea acolo ca să mă facă să mă joc cu pădurea, un fel de “de-a v-ați ascunselea” între prieteni, unul cu un rucsac în spate și o geantă atârnată în față, altul, pădurea, având mereu idei despre cum să facă joaca mai interesantă. Așa că săritul peste bolovani, ori strecuratul peste și pe dedesubtul copacilor, săritul într-un picior peste “capcanele” de sub covorul gros de frunze m-au făcut să uit, oarecum, de ce eram acolo, și, de unde eram atent la semne, să nu trec pe lăngâ zonele descoperite pe hartă, m-am trezit zâmbind larg, atunci când, deja transpirat, m-am așezat pe un bolovan, încercând să-mi dau seama cam pe unde mă aflu. Însă, cum de acolo, din fundul văii adânci, nu vedeam mare lucru, m-am hotărât să urc peretele din stânga, să încerc să-mi dau seama cum stă treaba.

Știi care e chestia când urci la nimereală? Nu poți să știi ce te așteaptă acolo sus, unde vrei să ajungi, pentru că una se vede de jos, de la câteva zeci de metri, și alta e sus, în vârful pantei. Culmea, după ce am urcat panta acoperită de un strat gros de frunze, am ajuns fix la unul dintre punctele care mi s-au părut interesante pe hartă. O ruptură abruptă, aproape verticală, acoperită de grohotiș mărunt, aproape la fel ca nisipul. Cum să încerci să te cațeri pe așa ceva? Mai ales când hăul de sub tine, în caz că aluneci ori priza care ți se părea sigură se rupe, numai de bine nu arată. M-am uitat ce m-am uitat, vorbind de unul singur, încercând să mă conving că se poate, apoi că nu se poate, mai bine nu. Și, deși, mă cam rodea să încerc să mă cațăr, am renunțat, șansele să cad de acolo erau mult prea mari ca să merite. La urma urmei, doar o să mai fie ocazii să mă cațăr, sînt acolo doar de vreo oră și ceva, și mai am mult de mers.

Am ajuns înapoi de unde am plecat, adică în vale. Mi-am dat jos bocancii, și am pierdut câteva minute scuturând bocancii și scoțându-mi pietrele și nisipul din șosete. Iar asta pentru că, dacă n-ai ce face și cobori pe unde ai urcat, cam asta se întâmplă, dacă la urcuș a fost greu, la coborâre, e și mai greu.

Peste bolovani, urcând pereții, apoi, din nou, în vale. Partea a doua

Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictineCheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictineȘi, dacă tot am ajuns în vale, la locul de joacă, am luat-o de la capăt. Sărituri, târâșuri, cățărat peste copaci, intrând cu piciorul până la șold în gropile ascunse sub frunze, chestii din ăstea, care numai serioase nu pot fi numite, dar care au darul de a te face să zâmbești. Asta până am ajuns lângă un alt perete, înalt, vertical, dar care nu părea că-i un loc pe unde să te cațeri. La fel ca celălalt, de unde tocmai venisem. Totuși, peretele ăsta pare mai stâncos decât celălalt. Mi-am zis, înainte să apuce rațiunea să-și facă simțită prezența: “Pfuuuu, gata, am pornit. Cățărare.”

Prima oară, pe ruta aleasă pentru a ajunge sus, după doar 3, 4 metri, peretele, adică, ce perete, bolovanii care erau ținuți laolaltă de pamântul fărâmicios, au luat-o la vale. Cu mine cu tot, ca și cum aș fi fost într-un lift, huruind și împroșcând cu pietre, doborându-mi camera video, cu tot cu trepied. Eu n-am pățit nimic, în afară de niște bătăi de inimă la fel ca un solo nebun la tobe, camera video, însă, cu ecranul sucit într-o parte. Am pornit-o. Hmm, funcționează.

Din nou, ca să o iau înaintea rațiunii, am încercat cățărarea pe altă rută. De data asta mai stabilă. Trei metri, scormonind pietrișul în căutarea de prize, apoi, în sfârșit, un colț de piatră care pare o priză sigură. M-am apucat de el. Și am rămas cu ditamai priza de piatră în mână, piatra ieșind, ca un dop, din perete, și stârnind, la fel ca data trecută, un tăvălug tip lift. Care m-a dus jos, de unde am plecat, în aceeași hărmălaie ca data trecută. N-am pățit nimic, bocancii, odată înfipți în tăvălug, făcându-mă să scap și de data asta. Vezi, de asta-i bine să ai bocanci ca lumea în picioare.

Am luat-o înaintea rațiunii și a treia oară. Cu solo-ul la tobe încă răsunându-mi în piept, am mai încercat o dată, pe altă rută de cățărare. De data asta am reușit să urc vreo 4, 5 metri. Atât. Pentru că, de data asta, rațiunea m-a ajuns din urmă. Fiecare metru cățărat de acolo încolo însemna o cădere de la înălțime și mai mare. Peretele e mult prea sfărâmicios. Am renunțat fără părere de rău la încercarea de a ajunge în vârful pantei cățărând peretele ăla, am coborât, de data asta fără lift, și am ieșit dijn vale, ceva mai în sus, după vreo sută de metri.

Ruinelor mănăstirii benedictine. Cireșarii

Cum-necum, deși eram la distanță mare de locul unde erau ruinele, pe o cu totul altă culme de deal, m-am trezit că ajung tot acolo, de parcă, într-un fel neștiut, locul acela ar fi creat niște cărări imposibil de părăsit. După ce m-am distrat de un veceu de lemn, apărut de nicăieri, și după ce am dedicat păpușarilor societății ăsteia produsul imaginar al veceului de lemn din mijlocul pădurii, am ajuns la ruinele de la baza dealului, lăsând în urmă, în vârful dealului, locul în care se mai vede și acum, urmele a ceea ce a fost, cândva, o cetate.

Acuma, când verdele vegetației a luat în stăpânire locul, ruinele sînt mult mai puțin vizibile decât atunci când pădurea e dezbrăcată de frunze. Totuși, locul în sine, piatra așezată acolo, în pereții mănăstirii benedictine, are un farmec aparte, și ar putea ușor să devină un punct de atracție turistică important în Sălaj, mai ales că accesul e lejer, la îndemâna oricui. Dar, pentru asta, ar trebui să-i pese cuiva, iar asta, din păcate, cam nu se întâmplă.

cetatea_benedictina_cheud_salaj__39__

Bucățile mari din pereții de piatră, care au mai rămas în picioare, lasă se se mai vadă, încă, forma mănăstirii de altădată, și e ușor să-ți imaginezi locul acela ca fiind unul de poveste, cu călugări benedictini, intrigi și treburi misterioase. Însă, stând acolo, tăcut, am simțit, la fel ca de fiecare dată când ajung la ruinele vreunei cetăți (toate fiind atribuite fetei în alb, castelul ei), atmosfera aceea de aventură pe care o simțeam atunci când citeam Cireșarii, a lui Constantin Chiriță, o carte pe care orice adolescent ar trebui să o citească, măcar o dată. Pe care orice om ar trebui să o citească, măcar o dată, orice om pentru care povestea, aventura, încercarea de a se regăsi pe sine însuși fac parte din el. E drept, din păcate, oamenii ăștia sînt pe cale de dispariție.

Nici acum nu m-am hotărât, la fel ca pe vremuri, care cireșar sînt: Tic, Ursu sau Victor. Sau chiar Dan. Însă, cum castelul e, întotdeauna, al fetei în alb, și pentru că Tic, cel veșnic îndrăgostit, a rămas, încă de când l-am cunoscut, poarta mea către “nemurire”, către mine, mi-am șoptit, încet, să nu se supere ceilalți cireșari: Eu sînt Tic. Apoi am plecat, lăsând Țara Pădurilor în urmă, trecând cu mașina pe același drum pe care am venit, acum 6 ore. Însă nu am plecat oricum. Am plecat cireșar.

Print Friendly
Share
  • Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictine
  • cetatea_benedictina_cheud_salaj__39__
  • Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictine
  • Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictine
  • Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictine
  • Cheud. Lumea ascunsă a Țării Silvaniei. Din nou, la ruinele mănăstirii benedictine
  • cetatea_benedictina_cheud_salaj__33__
  • cetatea_benedictina_cheud_salaj__34__
  • cetatea_benedictina_cheud_salaj__35__
  • cetatea_benedictina_cheud_salaj__36__
  • cetatea_benedictina_cheud_salaj__37__
  • cetatea_benedictina_cheud_salaj__38__
  • cheud_salaj__2_
  • cheud_salaj__3_
  • cheud_salaj__4_
  • cheud_salaj__5_
  • cheud_salaj__6_
  • cheud_salaj__7_
  • cheud_salaj__8_
  • cheud_salaj__9_
  • cheud_salaj__10_
  • cheud_salaj__11_
  • cheud_salaj__12_
  • cheud_salaj__14_
  • cheud_salaj__15_
  • cheud_salaj__16_
  • cheud_salaj__18_
  • cheud_salaj__18__
  • cheud_salaj__20_
  • cheud_salaj__21_
  • cheud_salaj__22_
  • cheud_salaj__23_
  • cheud_salaj__24_
  • cheud_salaj__25_
  • cheud_salaj__27_
  • cheud_salaj__28_
  • cheud_salaj__29_
  • cheud_salaj__30_
  • cheud_salaj__31_
  • cheud_salaj__32_
  • cheud_salaj__33_
  • cheud_salaj__40_
  • cheud_salaj__41_

3 comentarii

  1. Lui Calin Paval ,descoperit de mine cu ceva ani in urma, alaturi de ortacul sau, in Salajul pur si simplu

    1. Vaiuaga aceea -un torent de fapt-sapata in sisturile cristaline ( care abunda spre varsarea in mal geografic drept al r.Somes de cistale de granati) se numeste v.Hijului (v.Hija)
    2. La gura acestei val, mal sting, a fost cetatea medievala Cheud unde arheologii salajeni au efectuat prospectiuni; din nefericire secularele viituri aler.Somes au umplut vestigiile de arocament/aluviuni
    3. Manastirea benedictina Cheud e datata sec. XIII-XIV si cine e atent poate descoperi incastrat intr-un zid din pietre sistos cristaline o coloana de gresie, ocru-bej-e locul fostului altar al bisericii acestui lacas
    4. Benesat isi are sorginea numelui in St.Benedictus
    5. In dr. v.Hijului, la un moment dat suind prin xona NV-N a Manastirii Benedictine, e vechiul drum medieval care facea legatura Cheud-Valea Somesului cu Miresu Mare-Valea Chioarului-Cetatea Chioarului, respectiv si cu Cetatea Baii Mari
    6. Aproape de culmea de deasupra ruinelor manastirii , in stinga e ripa argiloasa impresionanta/instabila iar in dreapta acesteia un mic vf. impadurit pe care se afla ruinele altei cetati medievale .Acolo se mai vad doar vestigiile acelor circum valum si urmele prospectiunilor arheologice , niciun fragment insa de zid ori alte vestigii. De la acel sit medieval, spre S-SV se vede Somesul si-n departare parte din Jibou
    Asadar Cheudul are 3 vestigii medievale de fapt, din care doar ruinele Manastirii Benedictine mai pot fi admirate azi, mari frahmente de ziduri raminind in picioare si, curios pt.Romania, pietrele nefiind furate de localnici pt. a fi folosite la fundatii etc. (de ex. precum la f.apropiatul fost castel baroc din Ticau , sutit de comunisti, facut sediu IAS, ajuns scoala functionala pina in 1991, ras apoi de tiganii -edili democratici ticauani pina-n temelie-azi raminind ceva din zidul dinspre sosea si un portal din caramida, sic !)
    7. Impreuna cu ortaci maramureseni de dumetii, in citeva rinduri si cu prof.A Medve din Tranis, Napradea , am prospectat asiduu frumusetile NE-E-SE ale SJ-ului ,publicind o multime de art. ilustrate in http://www.emaramures.ro apoi in http://www.turismmaramures.ro Asta inainte de-a va descoperi art.ilustrate din Salajul pur si simplu. Poate ultimul traseu inspirat de d-voastra a fost toamna trecuta in Galpaia, Pe urmele vrajitoarei Galapia. Va felicit ! Va reprosez insa ceva : furat de frumusetea/ineditul peisagistic & al formatiunilor geologice/speologice etc. uitati ceva esential = sugerarea unui pct. de plecare , apoi a traseului/reperelor indispensabile gasirii acelor frumuseti si de catre altii. Nu e exclus sa faceti deliberat asta.Infriucosat de posibilele hoarde barbare/invaziv-distructive-poluatoare menajer/fonic etc, contemporane. Daca acesta e motivul …va inteleg nitel. Dar tot ma simt frustrat deoarece impreuna cu trupa baimareana respectam mereu, fidel, in totalitate, natura .
    Sanatate, ture multe, faine, inedite si numai bine !
    Lucian Petru Goja
    lucianpetrugoja@gmail.com
    Baia Mare

  2. Tare fain e Sălajul! Când citesc articolele voastre, pur și simplu mă delectez. Vă apreciez enorm pentru toate eforturile pe care le faceți, aventurile prin care treceți și, mai ales, rezultatul final: articolele, care sunt fantastice. Dintre toți cei care scriu pentru Sălaj, voi sunteți preferații mei. Pur și simplu mi-ați intrat la inimă. Pur și simplu. Țineți-o tot așa! Numai bine!

    • SPS says:

      Mulțumim, Ionela, pentru aprecieri și pentru că citești articolele noastre. Până la urmă, pentru cititori ca tine scriem articolele ăstea 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*