Direcţionează 2% pentru un altfel de jurnalism.
Formularul poate fi descărcat AICI
|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Cheile Babei, stâncăria gri-gălbui de la margine de Sălaj

cheile_babei__20_Vreun kilometru jumătate – doi, cam atâta are porțiunea de șosea care șerpuiește prin Cheile Babei, din care mai mult de jumătate e, deja, în județul Maramureș. Pe hartă. În natură nu există granițe. Iar stâncile care mărginesc șoseaua nu sînt neapărat foarte înalte și drepte, totuși, atunci când ești acolo, între pereții de piatră, nu ai cum să nu zici, chiar și în trecere, “oau, ce frumos!” Asta dacă observi că există și altceva în jur, în afară de izvorul “Pizda babei”, pe care nu prea ai cum să nu-l vezi, pancarta mare și albastră fiind pusă acolo tocmai ca “să-ți sară în ochi”. Probabil pentru numele șugubăț dat izvorului. Și, în general, cei care trec cu mașina pe acolo, cam cu atâta rămân, cu amintirea numelui izvorului, stâncile mari  și colorate fiind mai mult un fel de margine ceva mai înaltă a șoselei. Însă, locul e foarte frumos, un loc în care s-ar putea dezvolta foarte ușor turismul sălăjean, mai ales că accesul e facil –  doar oprești mașina în parcarea amenajată la marginea drumului, la limită de județ, și ieși din mașină. Atât. Trebuie doar să vrei asta.

cheile_babei__13_Pe partea dreaptă a cheilor

Așa, privind de jos, nu pare greu să te cațeri pe stâncile ălea gri-gălbui. Îți iei, la ochi, câteva repere, apoi îți zici că e ok, n-o să fie mare lucru: pun o mână acolo, în dreapta se mai vede un loc de acces către primul etaj, iar de acolo pare că aproape ai ajuns în vârf. Așa cum mi-am zis și eu. Întâi, însă, am să merg pe partea dreaptă a cheilor, să am o privire de ansamblu a stâncilor celor mari, plus că pădurea de deasupra cine știe ce frumuseți poate să ascundă. Apoi, am să ajung și acolo, la stâncile pe care, mă gândeam, o să fie ușor să mă cațăr, deși știu din experiență că niciodată nu e la fel precum pare.

După un urcuș abrupt, dar scurt, am ajuns la poalele stâncilor deasupra cărora pădurea pare că se apleacă peste tine, mai ales că, în multe locuri, peretele galben stâncos face un fel de bolte, destul de pronunțate, și parcă nu-ți vine să stai foarte mult acolo, bolovanii mari ai stâncii părând că nu stau prea bine acolo și că, oricând, pot să se prăvale peste tine și peste florile ălea albastre, un fel de gențiane, de lângă tine. Dar uiți repede de asta, odată ce te întorci cu fața către cealaltă parte ca cheilor, cea cu stâncile ălea mari, pe care tocmai ți-ai făcut planuri cum că o să te cațeri. Dacă te lasă. Și, crede-mă, din locul acela, priveliștea e deosebită, stând, așa, față în față cu stâncile. Dintr-o dată, te simți ca și cum, la fel cum tu privești stâncile, și ele, la rându-le, te privesc. “Salut, eu sînt un om”, îți auzi gândurile.

Singurul lucru care te face să  pleci de acolo e timpul, pentru că niciodată nu poți să știi ce se ascunde în pădure.

cheile_babei__9_Pantele foarte abrupte ale pădurii în care tocmai am intrat nu sînt un semn foarte bun, în sensul că nu prea pare sigur să cobori pe acolo. Așa că am mers mai departe, în căutarea unui loc de coborâre. Care a întârziat să apară, pe bună dreptate, așa cum am putut să văd odată ce am ajuns la drum, câteva zeci de minute mai târziu. Totuși, la un moment dat, de unde eram, printre copaci, se vedea un loc care părea accesibil și care ducea în locul în care se vedeau rămășițele unor cuptoare vechi de ars varul, una din ocupațiile oamenilor locurilor (Baba și Poiana Blenchii), acum ceva vreme. Dar, ca să ajung acolo, trebuia urmată un fel de brână, dedesubtul căreia se putea ghici cu ușurință peretele vertical al stâncii. Și am trecut peste brână, ba chiar m-am oprit să fac câteva poze, pentru că priveliștea chiar merita să stai în echilibru pe brâna alunecoasă de sub picioare.

Jos, locul părea ca după bombardament, movilele de pământ, plus fostele cuptoare de ars varul, ca niște cazemate de genul celor care se făceau în tranșee, nefăcând altceva decât să amplifice senzația aceea. Totuși, într-un fel ciudat, păreau la locul lor acolo, în chei.

cheile_babei__22_Pe partea stângă a cheilor

Am urmat șoseaua înapoi, către locul de unde am plecat. De acolo, partea stângă a cheilor se deschide în fața ta, parcă arătându-ți cu degetul ca, înainte să urci stâncile, să intri în micul canion care trece printre pereții înalți, și care, pe hartă, mărginește județele Sălaj și Maramureș. Și, interesant, după ce am citit unele chestii pe net, legate de locul ăsta, valea aceea, micul canion, se numește Valea Pârâul Dracului.

Întotdeauna am ascultat ce-mi spune natura. Deci, prin canion. Acolo unde, după câteva minute de mers, un covor roșu m-a făcut să mă opresc. “Hiii, ce de coarne…” Iar fructele mici, roșii, coapte, au fost o delicatesă, chiar dacă, din când în când, în timp ce savuram dulceața aceea ușor acrișoară, îmi trecea prin minte că fructele ăstea, coarnele, sînt folosite ca tratament naturist împotriva diareei. Adică te constipă. Am zâmbit doar. De mâncat nu se punea problema să mă opresc, am mai înfulecat un pumn de coarne. Am urmat valea micului canion, călcând cu atenție pe lespezile de piatră, umede și foarte alunecoase. Nu de alta, dar mai vreau să mă și cațăr.

cheile_babei__47_Cheile Babei sînt declarate rezervație naturală și sînt marcate ca atare. Adică pătratul acela alb cu roșu care indică limita rezervației naturale, adică zonă protejată, care, ciudat, se întinde mai mult în județul Maramureș, decât în Sălaj, deși aspectul de cheie e mult mai pregnant în partea sălăjeană. De ce oare?

Am făcut drumul întors, renunțând la a mai urca pe platoul de deasupra pădurii. Voiam să am destul timp să mă cațăr pe stâncile ălea mari gri-gălbui. Totuși, asta nu înseamnă că nu pot să mă mai și opresc să privesc stâncile de lângă mine, ori să mai mănânc niște coarne. Ba, mai mult, îmi trecea prin cap să tai o creangă de corn, lemnul acestuia fiind foarte tare, ciomegele ciobanilor, ăia adevărați, fiind făcute din corn. Dar mi-a fost milă. Lasă, că n-am eu nevoie de un ciomag din ăla, chiar dacă îmi doresc unul. Cine știe, poate fac rost de unul de la vreun cioban. Așa că am lăsat cornul în pace. Am mai mâncat, în schimb, încă niște coarne. Dă-o încolo de constipație.

În sfârșit, cățărare

cheile_babei__4_Stâncile acelea calcaroase sînt dure, ca șmirghelul, iar dacă găsești prize și nu se dislocă partea de care tocmai te-ai prins, stâncăria aia e cățărabilă. Evident, ca să ajungi la stânca propiu-zisă, trebuie, întâi, să urci panta abruptă, pe grohotișul ăla care îți fuge de sub picioare. Și, cu cât urci mai mult, cu atât e mai greu la întoarcere, atunci când grohotișul, care nu e foarte periculos la urcare, la coborâre, în schimb, e un tobogan natural care o ia la vale, cu tine cu tot, atunci când ți-e lumea mai dragă. Așa că, dacă poți, urci până în vârf și cobori prin altă parte.

N-am ajuns acolo unde am vrut. Adică în vârf. După ce am trecut de partea cu grohotiș, când am ajuns la stâncă, ceea ce părea de jos că e destul de ușor, nnțț, nici vorbă. Adică, da, prize există, dar unele sînt chiar și la 2 metri una de alta. Și cum naiba să mă întind atâta? Plus că, din loc în loc, adică fix unde e mai nasol, din nou grohotiș. Nu mult, doar vreo 2 – 3 metri. Îndeajuns să o iai la vale cu tot cu bolovani. Și, dacă o iei la vale, cel puțin de acolo de unde eram, adio prăjituri și sandviciuri, fiindcă o cădere de la 20 – 30 de metri înălțime…

Na, ce mă fac cu grohotișul, că doar n-o să mă dau bătut așa de ușor? Păi, ce să fac, găsesc altă cale de acces către vârf. De găsit, ai impresia că găsești, dar, după 5 – 6 metri de cățărat, mi-am dat seama că am ajuns într-un loc și mai periculos. Adică una bucată om pe stâncă, două bucăți hău – stânga, dreapta. Deci, stânga nu, dreapta nu. În sus. Și am mai urcat încă un etaj, adică vreo alți 6 – 7 metri. Apoi mi-am dat seama că am ajuns într-un punct mort. Eram pe muchia unei stânci, o muchie subțire, nici nu știu cum naiba am reușit să stau acolo. În lateral, hău, deasupra, grohotiș, vreo 2 metri. M-am gândit să sar, poate apuc să mă prind de ceva. Apoi, am mai privit o dată în jur. Dacă sar și nu apuc priza care părea că e destul de sigură de deasupra, până jos nu mă mai opresc. Jos însemnând la vreo 20 și ceva de metri. Ori poate mai mult. Dar ce mai contează, oricum căderea ar fi fost fatală. Și, apoi, important e drumul către unde vrei să ajungi, nu neapărat destinația, trebuie doar să știi când să te oprești. Și m-am trezit

Vorbind de unul singur

cheile_babei__46_“Bă, ce-i drept, mi s-au cam înmuiat picioarele. De abia stau cu vârful piciorului stâng în crăpătura asta din stâncă. Noroc că am prize destul de bune la mâini. Ce naiba mă fac? Adică, ce, ești prost, n-ai cum să rămâi aici, n-ai cum că urci mai departe. De zburat, fir-ar, încă nu știu să zbor. Na, mă întorc pe unde am venit. Stai, pivotez puțin, pun piciorul drept în locul celui stâng, că altfel n-am cum. Futu-i, mi-am bulit genunchiul. Auu, încă o dată. Băga-mi-aș picioarele. Bă, acuma chiar mi le-am băgat.”

Și m-a umflat râsul, așa mai înfundat, ascultându-mă ce vorbesc de unul singur. Doar dâra de sânge de pe genunchiul drept m-a adus cu picioarele pe pământ. Adică atârnat de stâncă. Dar am reușit, nu știu cum, să cobor pe unde am urcat. Un etaj. Apoi, după ce grohotișul a făcut ce știe el mai bine, adică să o ia la vale cu tot cu bagaj, recte io, iar bățul de trekking mă încurca teribil (am uitat să-l las la bază și l-am cărat după mine. Măcar dacă-l agățam de rucsac), am reușit să-mi tai adânc podul palmei drepte în piatră ascuțită și dură ca șmirghelul. Na, acuma am două dâre de sânge. Și, ciudat,în loc să mă îngrijorez sau să mă enervez, un zâmbet larg și-a făcut loc pe fața mea: “Chiar îmi era dor de o cățărare pe cinste. Ce frumos…”

Am zâmbit de-adevărat. Eram pe stâncă, în natură. Ce poate fi mai frumos? În rest, lovituri, zgârieturi, astea-s doar tribut pe care să-l plătești naturii, în semn de mulțumire că te-a acceptat în sânul ei.

Izvorul cu nume șugubăț

cheile_babei__53_Am zis că, dacă tot e izvorul acolo, să iau niște apă vie pentru acasă. Atâta doar că izvorul era secat. Totuși, de ce “Pizda babei”? Adică de ce numele ăla? Mie, sincer, nu mi-ar fi trecut niciodată prin cap un astfel de nume. Al babei? Adică, seamănă? Nu m-am uitat să găsesc similitudini, probabil nici n-aș fi găsit. Pancarta mare albastră, balustrada aia colorată în roșu și alb care îți sare în ochi, sînt puse tocmai ca să te facă să te oprești și să caști gura, apoi să te hlizești hâtru după ce citești denumirea izvorului. Și foarte mulți din cei care trec cu mașina pe acolo cu atât rămân, cu “Pizda babei”. O fi și asta o chestie turistică, ce să zic? Adică nu e cazul să te cramponezi de un cuvânt, conotațiile apar involuntar și adesea gratuit. Ce mare lucru o denumire de genul ăsta? Totuși, parcă acolo, între stâncile ălea frumoase, lângă micul canion, nu se prea potrivește.

Am plecat de lângă izvorul secat, cu pancarta albastră cu tot, și m-am întors la mașina parcată în locul special amenajat. Ce turism s-ar putea face acolo, e totul de-a moaca, doar să faci publicitate, să faci un chioșc, ceva, cu suveniruri ori ceva de mâncare, mai pui niște pancarte, nu din ălea cu denumiri șububețe, ci care să-ți spună despre locurile acelea. Plus un traseu, două, așa, mai scurte. În rest a avut grijă natura. Ori, poate, cine știe, e mai bine așa, să rămână natura neatinsă, fiindcă la cum sînt oamenii, ar fi numai un gunoi acolo. Da, dar și pentru asta există soluții, nu?

Se tot vorbește despre promovarea turistică a Sălajului, dar se face prea puțin, mai ales în locuri de genul Cheilor Babei, unde totul e la îndemână. Tot ce trebuie să faci e să privești în jur. Și să vrei să faci ceva. Și pentru turism și pentru natură.

  • cheile_babei__20_
  • cheile_babei__13_
  • cheile_babei__9_
  • cheile_babei__22_
  • cheile_babei__47_
  • cheile_babei__4_
  • cheile_babei__46_
  • cheile_babei__53_
  • cheile_babei__1_
  • cheile_babei__2_
  • cheile_babei__3_
  • cheile_babei__5_
  • cheile_babei__6_
  • cheile_babei__7_
  • cheile_babei__8_
  • cheile_babei__10_
  • cheile_babei__11_
  • cheile_babei__12_
  • cheile_babei__14_
  • cheile_babei__15_
  • cheile_babei__16_
  • cheile_babei__17_
  • cheile_babei__18_
  • cheile_babei__19_
  • cheile_babei__21_
  • cheile_babei__23_
  • cheile_babei__24_
  • cheile_babei__25_
  • cheile_babei__26_
  • cheile_babei__27_
  • cheile_babei__28_
  • cheile_babei__29_
  • cheile_babei__30_
  • cheile_babei__31_
  • cheile_babei__32_
  • cheile_babei__33_
  • cheile_babei__34_
  • cheile_babei__35_
  • cheile_babei__36_
  • cheile_babei__37_
  • cheile_babei__38_
  • cheile_babei__39_
  • cheile_babei__40_
  • cheile_babei__41_
  • cheile_babei__43_
  • cheile_babei__44_
  • cheile_babei__45_
  • cheile_babei__47_
  • cheile_babei__48_
  • cheile_babei__49_
  • cheile_babei__50_
  • cheile_babei__51_
  • cheile_babei__52_
  • cheile_babei__54_
  • cheile_babei__55_

2 comentarii

  1. Am trecut adesea din Tg.Lapus prin Cheile babei spre Gâlgău sau/și invers (incepind dupa fac.-1972, pina recent, am si facut un film pt.eMM TV acolo) dar o dată am mers cu Brena-labradorita mea retriever, pina in capatul Vilcelei Dracului -din fericire primavara devreme dar fara apa /gheata pe cascade/praguri, altfel ar fi fost nasol de tot. Din pacate e mult jeg in zona cuptoarelor de ars vara, parcarea din chei =interjudeteana- si pe firul v.Babei. Locatia nu e Valea ci Poiana Blenchii , atentie la toponimii ! Merita de vizitat Cheile Babei-Vilcelul Dracului mai ales primavara devreme, final martie-debut aprilie deoarece e o bogatie & exuberanta florala exceptionala. Felicitari pt.imagini. Personal, ca turist consecvent, prefer in locul descrierilor spunoase/fitoase/teribilieste un gen mai pragmatic dar f.util in reperare-orientare si asta fiindca dupa lectura unui articol, chiar daca am mai haladuit prin acele locuri, revin cu placere , uneori descoperind nebanuite noutati/perspective. Hiba art. din Salajul pur si simplu ar consta pt. mine in lapidaritatea informatiilor concrete (nu e cazul in acest art-zona fiind f.simplu de abordat chiar si pt.un neexperimentat) adica pe linga spumante elucubrant hilare sa gasesc chestii elementare ; locatie riguroasa, calea de acces pina in debut traseu, repere/directie (pct.cardinale) de deplasare, timp mediu de parcurs, surse de apa potabila, zone de risc , sursa harta / marcaje silvice /turistice. Altfel e greu de descoperit chiar daca ai decenii de experienta turistica in varii mazsive montane ( am patit-o cu Gălpâia, căutând trecătoarea Galapiei,vrăjitoarea) si apoi intre Ciocmani-Clit, in tinutul Pădurencelor, cautind recent/fara succes acea grota cu pilier foto de catre Deak.
    Urmariti ce am publicat/public in http://www.emaramures,ro si, dupa 1 dec. 2013, in http://www.turismmaramures.ro
    Stima si felicitari ! Felicitari salajenilor pt. harta rutiera interactiva ! Cum dracu altii nu se gindesc oare la asa ceva ? F.utila/excelenta in stabilirea unei rute.
    Goja Petru Lucian
    Baia Mare
    lucianpetrugoja@gmail.com
    lucianpetrugoja@gmail.com

    • razvan says:

      Cum un pic de noroc/explorat, cautat repere in poze/video, si Google Earth se pot gasi. Ar fi mai usor cu niste coordonate…dar poate nu 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*