DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Cel mai frumos drum din Sălaj. La Făgetu, într-una din cele mai frumoase zone peisagistice, cea de-a treia tabără SPS

Pe culmea Munților Plopiș, pajiștea asta întinsă, care seamănă mai mult cu o câmpie suspendată, cumva, pe munte, e colorată de verdele naturii și galbenul holdelor de grâu, care și-au pus amprenta – într-un mod pitoresc deosebit, conferindu-i o frumusețe aparte -, asupra părții ăsteia de lume.

Acolo, pe câmpia asta suspendată, urmând o cale sinuoasă peste culmea munților, cel mai frumos drum din județul Sălaj te duce, dacă te hotărăști să-l urmezi, într-o lume fermecătoare. Asta dacă îți place natura.

Cei vreo 20 de kilometri de drum, care leagă localitatea Plopiș de Făgetu și care își urmează cursul către Borod ori Tusa, urmând demarcația dintre județele Sălaj și Bihor, sînt, pe bună dreptate, asemănați cu Transalpina, evident, la o scară mult mai mică. Însă, poate tocmai de aceea, ori cu atât mai mult, farmecul drumului ăstuia are o notă aparte, ceva care te leagă de verdele și galbenul care colorează culmea muntelui și care te face să exclami, chiar și fără voie: ”Superb!”.

Cel mai frumos drum din Sălaj

Încă de când ieși din Plopiș, drumul, reabilitat în 2015 de Consiliul Județean Sălaj, urcă către culme, urmându-și meandrele parcă alene, întroducându-te în calmul care caracterizează partea asta a țării, un calm care ți se așterne rapid în gânduri. Iar drumul se transformă într-o vacanță care, pentru tine, cel care de abia ai scăpat de agitația orașului, se transformă, cu adevărat, într-o binecuvântare.

E liniște. Și e cald. Casele izolate, așezate ici-colo, ale comunității de slovaci din Făgetu par niște ilustrații din ceva carte cu povești, și, odată ajuns sus, pe culme, pe câmpia suspendată a Munților Plopiș (ori Munții Rez sau Munții Șes, cum îi mai spun cei din zonă), te aștepți să apară, dintr-un moment în altul, Heidi, fetița munților, cea din cartea de povești, fetița căreia, odată ajunsă la unchiul ei din munți, îi plăcea să alerge,să zburde şi să se joace cu caprele.

E greu să cuprinzi în fotografii drumul în toată splendoarea lui (doar dacă folosești drona, însă fotografiile făcute cu drona, chiar dacă spectaculoase, sînt lipsite de orice urmă de suflet, sînt reci, goale), și, vrând să surprinzi și să vezi cât mai mult, drumul se transformă într-un fel de înșiruire de pauze, pauze care, oricât a-i trage de ele, nu sînt îndeajuns de lungi. Însă îndeajuns de lungi să poți să te bucuri de priveliște, de căpițele de fân, de casele izolate, de pătratele și dreptunghiurile galbene și verzi, de pădure, de scenele desprinse parcă din poveștile de demult, atunci când ”binefacerile” lumii moderne erau doar o idee, iar simplitatea și comuniunea cu natura guverna viața oamenilor.

A treia tabără SPS

După vreo două ore de rătăcire, și la propriu și la figurat, am spus că e timpul să ne găsim un loc de tabără, așa că am renunțat, cu greu, la a mai urma drumul, am oprit mașina la marginea pădurii, ieșind de pe drum acolo unde s-a putut, și am găsit o pajiște colorată, liniștită, acolo de unde munții se întindeau cât vezi cu ochii. Am instalat cortul la umbra unui mesteacăn și am plecat să descoperim zona, urmând cărările din pădurea de lângă noi.

Acuma, despre pădure întotdeauna poți să povestești ore în șir, însă, de data asta, poienițele găsite în pădure – multe, una lângă și una după alta -, au fost o încântare: ”Uite, încă o poieniță. Hai să mergem să o vedem. Fii atent, încă una. Mergem și acolo? Oooaaauu, ce de poienițe!”. Și poienițele nu se mai terminau, și, probabil, dacă era să trecem dintr-una în alta, am fi ieșit la kilometri buni depărtare. Ne-am rezumat la cinci, șase poienițe, mai ales că, deasupra noastră (da, am văzut că se prognoza furtună pentru zona respectivă, dar furtuna e și ea frumoasă, de ce ai sta în casă?) fulgerele începeau să brăzdeze cerul, plus că a început, ușor, să plouă. Și dacă e caz de furtună, poate e nevoie de ancorat redacția-cort suplimentar. Nu a fost nevoie de ancorat suplimentar. Și, preț de vreo oră și ceva, am urmărit, așezați lângă cort, spectacolul furtunii. Și chiar dacă pentru cei mai mulți ploaia, furtuna înseamnă că trebuie să te adăpostești, noi ne-am simțit privilegiați că putem să urmărim spectacolul furtunii în natură, sub cerul liber fiind.

Fulgerele, cu tot cu tunetele lor, s-au îndepărtat încet, lăcând locul liniștii, o liniște din care, ca și cum ni s-ar fi părut, a apărut o femeie, pășind ușor către noi, privindu-ne mirată și curioasă. Și pentru că

Tabăra înseamnă socializare

am intrat în vorbă cu ea, ca și cum ne-am cunoaște de multă vreme, firesc, fără niciun fel de introducere.

”Apăi, mi-o zis soțu’ că o văzut un cort, și io am zis că vin să văd, că ce cort o văzut el”, ne-a spus, zâmbind, femeia, apărută parcă de nicăieri (deși am crezut că sîntem departe de drum și case, tot urmând cărările pădurii, drumul și casa femeii erau la nici 100 de metri de noi, în linie dreaptă, de unde și ”descoperirea” soțului ei).

”Păi, ne-am pus aici, că e liniște și e frumos. Chiar foarte frumos”, i-am răspuns, la fel, zâmbind. ”Putem să stăm aici, nu?”

”D-apăi cum să nu, stați cât vreți, numa’ că noi n-am mai pomenit, de când sîntem, pe cineva să stea cu cortu’ aci, la noi, prin părțile ăstea. Așe-i că vă place aci?”

Dacă ne place? Puțin zis, iar femeia și-a dat seama din privirile noastre ce vroiam să zicem.

”Da’, de unde sînteți? Da, de la Zalău? Api, să vă simțiți bine la noi. Da’, știți ce, haidați, da’ neapărat haidați și pe la noi, că sîntem acasă, numa’ io și cu soțu. No, așe-i că veniți? Că ia acolo îi casa noastră”, ne arată femeia, întinzându-și mâna către copacii aflați la marginea pajiștei, la nici 100 de metri de noi. ”Acolo, după copacii ceia. Numa’ haidați, că vă așteptăm cu drag. No, noapte bună să aveți”.

Și, presărată cu telefoane date acasă mamei – ”Mamă, ai luat medicamentul?” -, am avut noapte bună, și, pentru prima dată după multe nopți, am reușit să dorm. Și probabil că am mai fi dormit, legănați de liniștea naturii, dar ne-am trezit după ora 10, atunci când, dintr-odată, ne-am trezit înconjurați de oi.

Am ieșit din cort fix în mijlocul cățeilor care însoțeau turma, niște căței care, dând cu ochii de mine, au ridicat și ei din sprâncene a mirare, dând din coadă, uitându-se, cu coada ochiului, după capra care, aflată la intrarea în cort și observându-mă, a sărit, precaută, ceva mai încolo.

”No, că n-am știu ce-i asta”, spune ciobanul, privind curios la cortul nostru. Era cât pe ce să-i spun că e redacția de weekend a publicației, dar mi-am dat seama că îl zăpăceam și mai tare. Așa că am zâmbit și i-am spus ”Păi, ne-am pus cortul aici, pentru două zile, să stăm puțin în natură”. Ciobanul m-a privit lung, apoi, dându-și seama că, deși păream niște ciudați, acolo, unde, cum ne-a spus și el, ”nu vine nime’, niciodată, să stea cu cortu”, totuși, parcă eram de-ai locului, așa că și-a văzut de drum, cu turma lui. Însă ne-am reîntâlnit, peste câteva ore, când și el și turma se întorceau de unde au venit, adică ”jos, la Plopiș”.

”Păi, gata, v-ați și întors?”

Acuma, că deja ne-am cunoscut, ciobanul, hâtru, s-a oprit la o vorbă, glumind și zâmbind, așa, proțăpit în bâtă, cum numai ciobanii știu să stea:

”Api, m-am întors, că mă duc cătă casă. Cum mi-o fost ziua? Ca și în fiecare zi. Cum? A, nu, unde merem înt-o zi, nu merem în ceielaltă, că nu le place la animale ăstea. Azi îi săptămâna am mai fost p-aici. Câte oi am? Mai multe ca berbecii. Da nu v-i frică noaptea, pân pustietăți, că io mai am un cioban, da’ el nu stă noapte cu oile, că i-i frică… D-api, terenurile mai tăte îs particulare, dacă trecem pă ele, plătim. Adică nu io, oile plătesc, caș, brânză, mai un miel. No, ce să faci…”

Tolăniți pe-o căpiță de fân

mi-am adus aminte de vremurile copilăriei, când, la bunica fiind, în Moldova, în satul Cuzlău, cel mai nordic punct al țării, mă suiam pe câte-o căpiță de fân și privram lumea din jur, pe care, de la înălțime (iar o căpița, copil fiind, pare la fel de înaltă ca un munte), parcă o vedeam altfel.

Am dat peste căpițele ăstea sâmbătă, când am ajuns aici, și de cum le-am văzut, ne-am și propus să ne tolănim pe ele, la soare, ori, dacă nu plouă, noaptea, să privim stelele. Dar cum noaptea a plouat și a fost înnorat, am venit duminică, nu cu mult timp înainte de plecare, pentru câteva minute. Ori cel puțin așa ne-am zis, că stăm câteva minute, apoi mergem în vizită la femeia care ne-a chemat la ea înainte cu o zi.

Ne-am urcat pe căpiță, iar timpul s-a oprit. Nu știu cât am stat acolo, ”deasupra lumii”, la fel ca atunci când eram copil, poate o jumătate de oră, poate o oră și jumătate. Și nici nu a contat, pentru că tolăniți pe căpița de fân (de care am avut grijă să nu o stricăm), am uitat de tot și de toate, lăsându-ne în voia razelor soarelui, a liniștii curative din jur, a energiei ăsteia minunate a naturii, o energie pe care, dacă te dezbraci de gânduri, o simți cu fiecare parte a ființei. Așa cum am simțit-o acolo, sus, cocoțați pe căpița de fân de pe pajiștea de la intrarea în satul Făgetu, într-una din cele mai frumoase zone peisagistice din Sălaj.

Am strâns tabăra, cea de-a treia, încet. De ce ne-am grăbi? Adică, da, vor urma și altele, dar, așa cum niciodată nu poți să înlocuiești un prieten vechi cu unul nou (deși oamenii fac asta la fel de ușor precum respiră, semn al superficialității ori a lipsei totale a oricărei urme de suflet), nici măcar nu ne-am gândit unde o să mergem data viitoare. Atunci și acolo a însemnat totul.

Pe drumul de întoarcere, ne-am oprit la un cireș de la marginea drumului, să mâncăm ceea ce a mai rămas din cireșele negre. Și le-am mâncat chiar și pe cele stafidite, agățate, ca niște suveniruri, de gardul de sârmă de lângă cireș. Ceva mai jos, la câțiva metri de noi, ciobanul cu turma lui au apărut din pădure, oprindu-se din drumul lor, ca și cum ar fi știut că o să ne oprim și noi acolo, la cireșe.

Am mâncat câte cireșe am putut, apoi ne-am desprins de lângă cireș și ne-am îndreptat către mașină. Din josul drumului, o fetiță călare pe o bicicletă simplă, fără viteze și schimbătoare, îmbrăcată cu o bluză roșie, cu părul în vânt, pedala lejer pe panta abruptă, ca și când s-ar fi jucat. A ajuns lângă noi, și, zâmbind cât de larg a putut, ne-a spus ”Bună ziua”, din toată ființa ei, cu acea bucurie pe care doar copiii o mai au, atunci când vine vorba despre ceea ce înseamnă ”a trăi”. Și, zâmbind la rându-mi, am șoptit, mai mult pentru mine: ”Până la urmă, taberele ăstea înseamnă libertate, înseamnă a trăi cu adevărat. Și nu oricum. Ci, la fel ca și fetița asta care pedalează pe panta abruptă nu încruntată ori cu ciudă pentru că e greu să pedalezi, bucurându-ne de fiecare cilpă”.

  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__8_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__11_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__26_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__17_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__38_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__18_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__46_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__23_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__1_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__2_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__3_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__4_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__5_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__6_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__7_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__9_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__10_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__12_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__13_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__14_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__15_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__16_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__19_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__20_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__21_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__22_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__24_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__25_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__27_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__29_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__30_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__31_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__32_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__33_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__34_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__35_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__36_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__37_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__39_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__40_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__41_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__42_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__43_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__44_
  • cel_mai_frumos_drum_fagetu_tabara3sps__45_



 
  

4 comentarii

  1. jan says:

    Doamna s-a urcat pe capita de fan care este la mine in gradina… de cativa ani!! Sa stiti ca este o oaza de liniste aier curat,si oameni deosebiti!

  2. razvan says:

    Incantator!!!

  3. Anonymous says:

    Buna ziua !
    Ati descris o lume uita de multi , linistea , mirosul naturi si trairile ei , superb articol !
    In aceasta perioada de vacante pasii nostrii pot sa ne poarte pretutindeni , curaj de mers in cautarea fericirii <3

  4. lupou says:

    Foarte frumos si scrisul si peisajul

Lasă un comentariu