Pe Carmen Proteasa  (n. Dobocan) o cunosc dintotdeauna sau, cel puţin, ăsta e primul gând ce-mi răsare în minte dacă mâ gândesc la ea. O cunosc pentru că am dat de ea pe holurile Colegiului Silvania din Zalău, în proiecte de voluntariat, în Consiliul Local al Tinerilor, în cel Judeţean – tot al Tinerilor, în redacţie, pe când ea făcea practica de vară, iar eu eram redactor, la un concert al Direcţiei 5 în aer liber, la o terasă umbroasă, unde pitise lângă ceaşca de ceai şi câteva cărţi cu coperţi colorate. Carmen e cam peste tot unde un tânăr ar trebui să fie, în proiecte faine tare, dar şi în poveşti cool şi chic numai bune să-ţi ostoieşti sufletul când e prea prins în iureşul de zi cu zi şi simţi că timpul nu mai răbdare. Mutată la Bucureşti, deci la 500 de kilometri de oraşul natal, Carmen nu s-a schimbat, doar a mai crescut, fiind acum soţie şi mamă. Şi a mai învăţat 1001 de lucruri frumoase, din care putem, la rându-ne, să luăm şi să preţuim. Şi dacă ne stă în putere, să dăm şi noi mai departe. Share is care, spunea cineva, iar eu cred că e şi o mică dovadă de iubire. Iubirea aia adevărată şi necondiţionată, despre care Carmen zice că apare în familie şi uneşte oameni.

Reporter: “Everyone has their own story underneath” postai deunăzi pe o reţea de socializare. Cum începe povestea ta cu Learning House şi Learnity?

Carmen Proteasa: Cuvintele pe care le-am scris pe rețeaua de socializare sunt, practic, o invitație la toleranță și empatie. Fiecare dintre noi duce bătălii invizibile, fiecare se zbate pentru multe lucruri, chiar pentru supraviețuire, dar noi nu știm nimic despre aceasta și ajungem adesea să judecăm greșit persoana de lângă noi, în ciuda tuturor eforturilor pe care le face să zâmbească. Valorile cuprinse în acest citat sunt strâns legate de povestea mea cu Learnity, comunitatea de învățare a liceenilor.

Rep.: Ok, atunci să începem cu începutul…

C.P.: Da, să încep cu începutul. Am intrat, de curând, într-o echipă tânără care își dorește să revoluționeze educația din România și facem acest lucru prin comunitatea de învățare Learnity (joc de cuvinte de la learning community). La baza acestei comunități stau principiile educației democratice, în care elevii îți stabilesc propriul traseu educațional, învață în propriul ritm, nu există note, pedepse, absențe, autoritate externă, spațiu rigid. În cadrul căsuței noastre numită Learning House (Casa Învățării) și alături de cei de la Universitatea Alternativă – care au sediul în același spațiu, oferim liceenilor posibilitatea de a fi liberi să învețe și de a fi responsabili, în același timp, de lucrurile pe care le aleg. Un alt exercițiu important în Learnity este faptul că regulile de funcționare ale comunității sunt decise împreună: comunitatea se auto-guvernează, liceenii fiind cei care reacționează, în stil democratic prin Adunările Generale, dacă se încalcă regulamentul. Learnity este un mediu în care liceenii își pun întrebări despre sine și despre ceilalți, este mediul în care chestionează valorile, adevărul și ceea ce contează pentru ei.

Rep.: Spune-ne mai multe despre cum e gândită comunitatea Learnity.

C.P.: Modul în care este gândită comunitatea se pliază foarte mult pe dezvoltarea liceanului mileniului III, a tânărului care are nevoie de experiență cu propria persoană, înainte de a se defini ca profesionist. Acestă experiență este dată de modele de învățare auto-dirijată, prin care ne dorim să creștem nivelul de autonomie în învățare al liceenilor și învățarea prin colaborare, prin care liceenii nu învață uni – direcționat (profesor – elev), ci cooperând cu ceilalți colegi care au interese comune etc. Pe baza acestui model, ne propunem să deschidem, anul viitor, primul liceu democratic din România, o comunitate precum Learnity, dar care să funcționeze la scală mult mai largă.

Rep.: Când aţi început?

C.P.: Anul acesta, am dat startul comunității Learnity în 4 octombrie, iar de atunci petrec foarte mult timp alături de echipă și de .. learnitași (așa îi numim noi). Ei sunt foarte diferiți, unii se cunoșteau și au întrat în comunitate în grup, alții acum leagă prietenii. Cert este că mă fascinează să stau în mijlocul lor și să le ascult povestea,  care diferă foarte mult de la om la om și mă bucură acest lucru. Sunt responsabili, sunt visători, își pun întrebări, vor să fie mai buni, sunt și superficiali, sunt gălăgioși, dar sunt foarte dornici să se cunoască pe sine. Tocmai de aceea spuneam că fiecare are o poveste a lui, nescrisă de nimeni decât de el, care merită să fie descoperită.

Profil de liceean: să aibă curiozitatea în sânge

Rep.: Cui se adresează concret acest proiect?

C.P.: Learnity este momentan o comunitate de învățare proiectată doar în București, pentru elevii din clasele IX-XII. Profilul liceanului care vrea să între în Learnity? Să aibă curiozitatea în sânge.

Rep.: Ce înseamnă de fapt o zi/programul unei zile în Learning House?

C.P.: Atunci când merg în Learning House, e o bucurie. Intru pe strada Mihai Eminescu și las mașinile și aglomerația din Piața Romană undeva departe în spatele meu. Intrarea Mihai Eminescu este jumătate ocupată de mașini parcate, iar cealaltă pe cealaltă parte se întinde un bloc cu puține etaje și arhitectură frumoasă.  Poarta verde din capătul străzii pare foarte comună, însă nu e. După poartă găsești oameni care te salută și îți zâmbesc și care toți au în gând un lucru: să revoluționeze educația din România. Pășesc în curte, salut câțiva oameni care discută în grădină și mă îndrept spre ușa grea și înaltă pe care o deschid mereu foarte greu. Înăuntru? Multe culori. La parter sunt spații de lucru , iar la etaj sunt alte săli denumite foarte generic: Creative Room, Edu Cafe, Media Lab, Quiet Room. Bucătăria, holurile largi și spațiul de socializare de pe scări completează Learning House. De obicei, merg direct în Edu Cafe să salut lumea și când ajung acolo, văd studenți ai Universității Alternative sau oameni din echipă care lucrează pentru scopul lor. Pe liceenii Learnity îi găsesc adesea pe hol sau în spațiile de socializare, unde interacționează cu studenții sau între ei. Și cu toată această forfotă în jurul meu, mă așez confortabil și aștept să se adune și colegii mei la masă să discutăm despre experiențele de învățare ale learnitașilor. Learning House e mereu plină, dar e plină de oameni care respectă faptul că ești cu ochii în calculator, respectă faptul că muncești pentru scopul tău, pentru ideea ta.

Rep.: Cum au îmbrăţişat tinerii, respectiv părinţii acest proiect?

C.P.: Pentru liceenii, acest proiect este ca o gură de aer proaspăt. Learnity nu este definit pe ceea ce există acum în școala românească, pe toate lipsurile sistemului. Learnity este o comunitate în care liceenii, dacă sunt interesați, își pot extrage mult mai ușor informații și instrumente despre cum să fie mai eficienți când învață și cum să își structureze ideile. Cursurile pe care le punem la dispoziție în cadrul comunității sunt foarte variate și predate altfel (de la Programare, Geopolitică, Cum funcționează? la Filozofie de viață, Construirea caracterului, Arta de a pune întrebări, Psihologie Aplicată sau Comunicare, inclusiv pregătire pentru BAC sau literatură la limba română). Profii și-au câștigat participanții la curs printr-o prezentare, este foarte diferit de ceea ce erau ei obișnuiți până acum. De aceea simt că Learnity este ca o gură de aer proaspăt pentru mulți dintre ei, căci au spațiul necesar să se manifeste și să întrebe orice, și mai ales să fie curioși. Părinții ne sprijină, simt că le-am câștigat încrederea încă de la înscriere. Unii liceeni care au fost anul trecut în comunitate, sunt și acum, în cea de anul acesta, iar părinții sunt foarte încântați că Learnity a reușit cumva să ofere spațiu unui licean plin de personalitate. Conceptul de educație democratică și educație alternativă este nou pe piața educațională din românia și momentan lucrăm la a obișnui părinții să aibă încredere în alegerile learnitașilor vizavi de traseul lor educațional în Learnity. Există și multe temeri, dar tocmai aceasta e ideea unei comunități: dialog deschis între oricine, fie el părinte, learnitaș, membru din echipa de implementare, profesor.

„Nicio politică publică din România nu trebuie făcută fără studiu de impact”

Rep.: Toamna aceasta ai început şi doctoratul, cu bursă la Facultatea de Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii din Bucureşti. Ce te-a motivat să faci acest pas, să aplici, într-un timp în care mulţi tineri şi-au pierdut speranţa în învăţământul românesc şi pleacă la studii peste hotare?

C.P.: Doctoratul este un alt proiect de suflet pe care l-am început cu încredere, deși sunt convinsă că va fi un proces greu, în care mă voi maturiza intelectual (cel puțin asta îmi propun). Ce se întâmplă în jur, nu este deloc încurajator pentru un proaspăt doctorand, dar cred că mi-am păstrat acel gram de pozitivism care mă ajută să mă mobilizez și pe care îl am încă de când activam în Zalău. Mi-a intrat în sânge. Faptul că doctoratul meu este în domeniul Științelor Educației, mă determină și mai mult să mă implic. Am credință că statutul cercetătorului în România va fi din ce în ce mai mare, iar rezultatele a 3 ani de cercetare la nivel doctoral vor conta, vor fi folosite de decidenți pentru a se documenta înainte de a decide. Suntem conștienți de nenumăratele decizii slab documentate luate în educație și reforma educațională fără sfârșit. Îmi doresc foarte mult să tragem un semnal de alarmă decidenților din sectorul politic: nicio politică publică din România nu trebuie făcută fără studiu de impact care să justifice decizia luată, fără a măsura efectele pe termen lung.  Nici nu mi-am pus problema să plec, mai ales acum când am înțeles și mai multe despre educația din România. După nenumăratele studii pe care le-am citit despre modele educațioane internaționale și alte practici care se pot aplica și la noi în țară, multe dintre ele cu bani foarte puțini, dar cu voință și puțină practică reflexivă.

Rep.: Ce ai schimba în învăţământul românesc?

C.P.: După câțiva ani, am înțeles că nu pot schimba nimic, dacă nu îmi formez o opinie despre modul ideal (sau măcar optim) în care politicienii ar trebui fie conectați la problemele de la firul ierbii. Am avut nenumărate răspusuri de-a lungul vremii la acestă întrebare, dar acum m-am oprit la acesta: aș vrea ca decidenții politici, înainte să ia o decizie în orice domeniu, să consulte rapoarte de specialitate, să măsoare impactul deciziei lor asupra noastră și mai ales, să ia în seamă toate inițiativele educaționale care dau rezultate, să ceară ajutorul cercetătorilor pentru a-și fundamenta o decizie echilibrată. Aș schimba starea de “a decide după interesul meu politic” cu “a decide pentru oameni”.

Rep.: Pe lângă aceste roluri care au toate o componentă educaţională, mai ai două: de mamă şi soţie. Cum reuşeşti să drămuieşti cele 24 de ore ale zilei astfel încât să te dedici tuturor celor din jurul tău?

C.P.: Sunt zile în care mă simt copleșită de tot și simt că nu fac față, sunt alte zile în care sunt un izvor nesecat de energie și îmi vine să mut munții din loc. Mă trezesc adesea înaintea tuturor, pe la 6/6:30, să lucrez în liniște câteva ore, apoi pun pâinea la cuptor și aștept să se trezească soțul meu și apoi Horia. Chestiunile casnice sunt rezolvate în doi aproape tot timpul și am un sprijin necondiționat când vine vorba de lucrurile pe care mi le-am asumat. E viceversa, și până la urmă cred că asta înseamnă un cuplu modern.

Orașul e mare și simt cum mă stoarce de energie un drum mai lung cu metroul, dar dacă crezi în ceea ce faci, mergi mai departe. Acum este timpul meu să acționez și nu-mi văd viața altfel decât așa, cu toate aceste roluri asumate și duse până la capăt, zi de zi.

„În familie e primul loc unde iubirea adevărată și necondiționată apare şi uneşte oameni”

Rep.: Mai este familia celula de bază a societăţii, în anul de graţie 2015?

C.P.: Cred că mereu va fi celula de bază a societății. Cred că în familie e primul loc unde iubirea adevărată și necondiționată, pe care mulți o înțeleg abia când au propriul copil, apare și unește oameni (în cele mai multe cazuri). Mereu ne vom întoarce la iubirea aceea sinceră, necondiționată, de sânge pentru că suntem oameni și nu putem trăi singuri, departe de aceste emoții. Aceste emoții sunt indispensabile omului, pentru că ne dorim foarte mult să fim acceptați și iubiți așa cum suntem, cu defecte și cu bune. Desigur, există și situații nefericite, triste, în care familiile se destramă, dar eu cred cu tărie că oamenii mereu vor avea relații mai aparte, mai de suflet, de bază cu cei din familia lor.

Rep.: Ce ai trece la capitolul „Mici bucurii”?

C.P.: Coptul pâinii de dimineață și starea permanentă a nerăbdării “oare am copt-o bine?”, plimbările în rochie prin centrul vechi și pe străzile mici ale Bucureștiului, mașina de spălat vase, frunze de toamnă pe iarba încă verde, o plimbare de mână cu Horia vorbind non-stop, un mers pe munte cu rucsacul în spate și fără griji, mersul la piață, un concert bun de jazz din când în când.

Vârsta De ce-ului: “De ce avem nevoie de bani? Cine i-a inventat?”

Rep.: Fiul tău Horia este la vârsta „De ce-ului”. Cu ce întrebări vă surprinde pe tine şi pe soţul tău zilnic?

C.P.: Deși obositoare, ador perioada aceasta a lui Horia și îmi propun să o mențin activă multă vreme. S-a constatat că numărul întrebărilor de acest tip scade considerabil odată cu vârsta și nu aș vrea să ni se întâmple și nouă prea curând… Horia ne suprinde foarte mult cu faptul că își dorește să înțeleagă TOT ce se întâmplă în spatele unei idei. O întrebare De ce? este urmată de alt De ce? și apoi de alt De ce? si tot așa.. De exemplu, am trecut într-o zi pe lângă o statuie numită Eroii Sanitari, prilej bun de conversație din partea lui. I-am explicat ce face întreg corpul medical atunci când e nevoie și am pomenit de război, că intervenția eroilor sanitari a fost foarte vizibilă în timpul războaielor. I-a rămas în minte, căci a doua zi m-a întreabat ce e acela război și nu părea că vrea un răspuns scurt. Câteva zile, a continuat cu această întrebare și cred că răspunsul meu l-a  cam întristat de fiecare dată. De asemenea, m-a întrebat într-o zi, când eu făceam mâncare, iar el se juca pe jos pe lângă mine, “Mama, ce este acela suflet?”. Am oftat adânc și am simțit că n-am cuvinte, dar l-am iubit foarte mult în acel moment. Cel mai demotivant pentru mine este când mă întrebă “De ce nu știi?” sau “De ce avem nevoie de bani? Cine i-a inventat?”.

Rep.: Din multele fotografii cu Horia pe care le-ai postat pe reţelele de socializare niciuna nu îi arată chipul. Cum de te-ai ţinut cu dinţii de această măsură de protecţia a vieţii private şi nu ai cedat tentaţiei de a-l arăta pe deplin măcar o dată?

C.P.: Decizia noastră de a nu popula rețelele de socializare cu poze cu Horia este, exact cum ai spus tu, în acord cu măsura de protecție a vieții private. Noi respectăm foarte mult faptul că Horia încă nu își poate exprima acordul sau dezacordul într-o astfel de chestiune, îl tratăm ca pe un adult și am construit o relație foarte frumoasă până acum. Fiecare părinte este liber să facă cum consideră, însă noi am convenit să îi protejăm identitatea până când va fi capabil să se exprime. Pe lângă acest aspect, rețelele de socializare nu mai sunt deloc un spațiu personal, privat, în care poți împărtăși momente și stări cu prieteni apropiați. Din contră, au devenit un spațiu public și noi nu ne dorim ca spațiul public să intervină în viața noastră privată, așa că am stabilit această limită în ceea ce îl privește pe Horia. E oarecum același lucru când străinii te abordează în parc să îți admire copilul. Primul gând este că ceva e suspect și îți vine să întrerupi orice dialog. De ce ar fi diferit pe rețeaua de socializare? Am ales să postez fotografii cu mesaj, în care să îndrept atenția spre un detaliu al copilului în raport cu lumea pe care o explorează, poate poate ne întoarcem și noi la a trăi viața mai simplu și mai frumos.

„Principala greșeală pe care o facem e că nu acordăm credit 100% copiilor noştri”

Rep.: Dacă ar fi să subliniezi o greşeală majoră pe care părinţii moderni o fac, care ar fi aceea?

C.P.: Cred că principala greșeală pe care o facem (ca părinte modern, și eu fac greșeli) este că nu acordăm credit 100% copiiilor noștri și nu îi tratăm ca pe niște oameni care au sentimente și nevoi egale cu ale noastre, mai ales nevoi emoționale. Aș putea da un exemplu: unui adult i se permite să plângă, dacă suferă o despărțire sau o dezamăgire etc. Nu-i spune nimeni să tacă din gură și să înceteze cu prostiile. În cazurile fericite, în jurul lui, se strâng prieteni și este ajutat să treacă peste suferința de orice fel. Dar unui copil nu ii este permis să plângă, pentru că sâcâie, pentru că adulții decid că nu este motiv de plâns. Pentru noi este o nimica toată că i s-a rupt jucăria, pentru el poate fi universul întreg și empatic ar fi să respectăm acest lucru, să îi oferim mângâiere și înțelegere. Plânsul sau a opune rezistență sunt forme de manifestare a sentimentelor cu care noi, părinții moderni, încă nu suntem obișnuiți și ne repezim să punem eticheta de “copil neascultător/răsfățat/încăpățânat”. Toate acestea au efecte pe termen lung în dezvoltarea și stabilitatea emoțională a copilului.

Rep.: Unde găseşte familia Proteasa timp doar pentru ea?

C.P.: De foarte scurt timp, am decis să facem ceva împreună, toți trei. Ne-am făcut abonamente la o sală de escaladă și mergem acolo de 2 ori pe săptămână să ne antrenăm și să ne cățărăm. Desigur, Horia încă nu se cațără pentru că este prea mic, însă e încântat și deja vorbește despre acest “sport” în mod frecvent. El exersează mai mult în parc, noi la sală, și așteptăm să treacă iarna ca să putem merge în natură la cățărat.

 „La Zalău abia aștept Crăciunul! Mami, tati, vă iubesc!”

Rep.: Cât de des ajungeţi la Vâlcea şi Zalău, pentru a vedea părinţii?

C.P.: La Rm. Vâlcea, unde stau socrii mei, ajungem mai des fiind mai aproape, deși în ultima vreme nu am mai fost. La Zalău îmi propun să vin de Crăciun sau în situațiile în care putem sta măcar o săptămână, astfel încât să merite drumul lung. Munca, atât a mea cât și a soțului, ne obligă uneori să nu facem diferența între o zi de duminică și una de luni, de exemplu, ca atare reușim să ne rupem cu greu de obligațiile profesionale și să fugim la părinți. Dar pot să zic că la Zalău abia aștept Crăciunul!

Rep.: Ca şi capitală, Bucureştiul oferă o mulţime în materie de petrecere a timpului liber. Ce nu are, totuşi, când îl compari cu Zalăul?

C.P.: În urmă cu doi ani, puteam să jur că ceasul din centru este unic Zalăului și îmi plăcea această emblemă, dar surpriză! L-am descoperit și în București, exact la fel. Lăsând gluma la o parte, spun cu mâna pe inimă că Bucureștiul nu îi are pe mama mea și pe tatăl meu, care sunt la Zalău și care fac orice să îmi fie bine. Mami, tati, vă iubesc!