DONEAZÃ!  Susţine-ne  
Asociaţia Sălajul pur şi simplu  27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
|  Contact  |

Când o să fiu mare, vreau să pot să vindec

batranDoi bătrânei.

Ea – peste hainele de casă purta un capot uzat, îngălbenit de vreme, iar părul alb îi era ud de la ploaia măruntă de afară. În mâini căra două plase mari, pline ochi cu lucrurile aduse înapoi după zilele de spitalizare ale soțului ei ori poate ale amândurora.

El – căciula albă din cap îi ajungea până în dreptul ochelarilor aburiți, ori poate doar sătui de atâta purtat, iar în picioare avea niște șlapi ieftini, de plastic. Șchiopăta ușor, în pijamaua albastră decolorată, în care își petrecuse zilele în spital, aproape nebăgând în seamă lumea de afară, ori poate doar obosit să-și mai ducă zilele în aceeași lume în care a apărut fără să ceară, încercând să țină pasul cu cea de lângă el, care, la rândul ei, își purta cu greu pașii printre oameni și mașini, în drumul către casă. Amândoi aveau privirea pierdută și păreau atât de nelalocul lor acolo, în mulțimea agitată – doi bătrânei în pijama și capot, încercând să ajungă cât mai repede acasă, de unde, probabil, nu peste mult timp, o să facă același drum, dar în sens invers, către patul de spital. Doi bătrânei uitați de viață, uitați de lume, uitați chiar și de moarte, doar ochelarii purtați pe ochii resemnați mai ținându-le, încă, vie privirea.

În mașină, ca un șoc electric care m-a făcut să zâmbesc amar, Mike Oldfield lăsa muzica lui să umple spațiul din jurul meu – Inner child. Am deschis geamul. Cei doi bătrânei trecuseră, în sfârșit, strada. Încotro? Nimeni nu pare a-și pune întrebarea, decât atunci când, la rândul lor, vor încerca să ajungă acasă, de undeva, de pe un pat de spital. Ce se poate face? Se poate face ceva ca să nu mai îmbătrânești, se poate face ceva care să aducă un crâmpei de viață în ultimul act al vieții celor doi bătrânei? S-ar putea oare inventa un Superman sau orice alt fel de supererou, dar care, în loc să se bată cu alții, să vindece lumea? Nu, nici măcar ca idee. Nu în lumea asta. Grăbiți să-și dea la schimb zilele pe chiciuri, pe mărgele colorate, la fel ca amerindienii cândva, oamenii nu bagă în seamă mersul chinuit al unor bătrânei, eventual doar ca să-i înjure că nu se mișcă mai repede și că-i încurcă, deși, foarte repede, o să facă schimb de locuri. Da, dar mărgelele colorate sclipesc mai tare decât ochelarii bâtrăneilor.

Inner child s-a terminat. Am oprit muzica, iar ochii mi-au rămas ațintiți pe verdele crengilor copacilor din fața mea. E un copac uriaș lumea asta. Fiecare creangă – o viață. Și, asemeni oamenilor (și viceversa), crengile, acum pline de sevă, se vor usca, se vor goli de viață, apoi, ca un ultim gest, o să cadă. În urma lor o să rămână doar zgomotul sec atunci când vor lovi pământul, un zgomot sec, ca un ultim oftat, al unor crengi care, odată terminându-și căderea, nu o să mai înverzească niciodată.




 
  

2 comentarii

  1. Cristian says:

    Cât ai sănătate şi îţi merge cât de cât bine, nu gândeşti la bătrâneţe, suferinţe sau boli. Dacă ai într-adevăr ochi, vezi în jur cazuri de oameni care abia mai mişcă contra rotaţiei de revoluţie şi îţi aduci aminte de rolul omului: naştere, copilărie, primele clase, şcoala medie, liceul, facultatea, (armata), căsătoria, naşterea altuia, moarte, şi ciclul de reia.
    După cum zicea un prieten, este însă şi normal ca nepotul să stea la căpătâiul bunicului pentru a înţelege cu adevărat ce este viaţa, să înţeleagă ce ţeluri are în viaţă şi să nu piardă nici o clipă cu lucruri inutile şi în exces… mai ales în exces.
    Memento vitae… Memento mori!

  2. mona mona says:

    am auzit pana si zgomotul crengii in cadere…………

Lasă un comentariu