De cum treci din Saxonia în Turingia, adică mergând mereu către sud, te încearcă o senzație că ai pășit înapoi în timp, într-o Germanie calmă, așezată, rurală, cu care timpul încă are răbdare. Ținutul peste care dai e unul deluros, dar dealurile sunt abrupte și se iau parcă la întrecere unul cu altul. De-a dreptul pe culme sau uneori închise în văi năpădite de toamnă stau culcușite sate cu case mai mici decât te-ai aștepta să vezi în peisajul nemțesc. Mai mici și ușor bătrânicioase, altmodisch ar spune nemții sau demodate restul europenilor. De-aici poate și senzația că te-ai întors într-un timp care are încă răbare. Răbdare cu locurile și cu oamenii.
Mult discutata taxă de solidaritate, instituită după unificarea celor două Germanii în 1 octombrie 1990 și menită să aducă estul la același nivel cu vestul, nu a reușit să scoată ținutul Weimarului din a sa amorțeală. Gardurile nu există între case, fiind înlocuite de rânduri înalte de dalii ori crizanteme. Și nici porțile nu-s dese, semn că în lumea pașnică a satului est-german oamenii nu se tem de hoți și musafiri nepoftiți. Mai că m-aș uita după mătura proptită de-a curmezișul în ușă, dacă nu mi-ar atrage atenția un nuc pe a cărui tulpină este fixată o căsuță de păsări. Detalii din astea mărunte fac și ele parte din farmecul și idilicul satelor turingiene.
Iar dacă vrei să mergi și la oraș, nu ai decât să menții șoseaua îngustă, cu doar două benzi, ce urcă deal după deal, și să o faci la o viteză de 50-60 kilometri pe oră. Așa spun indicatoarele de pe margine și degeaba ți-ar veni poftă să intri în depășire, căci n-ai avea nicio șansă: te împiedică atât linia continuă, cât și șirul lung de mașini ai căror șoferi țin morțiș la viteza legală.
Apolda este unul din orașele Turingiei, de fapt este capitala ținutului Weimarului. Cu o populație de aproximativ 23.000 de locuitori (potrivit ultimului recesământ din 2008, n.r.) și situată în mijlocul triunghiului urban Weimar – Jena – Naumburg, Apolda te întâmpină cu străzi înguste, abrupte, mărginite de copaci învăluiți în tonuri ruginii. Cafenelele stradale încă te îmbie să iei loc la o masă, scaunele având fiecare câte o pătură mare, pufoasă, tricotată, în care să te înfășori. De altfel, pe la 1700, în Apolda a înflorit meșteșugul tricotatului, făcând din oraș, la finalul secolului al XIX-lea, cea mai bogată urbe din regiune. Asta a ținut până în 1990, după reunificarea celor două Germanii economia locală intrând în declin.
De aia, probabil, și un ușor aer de amorțeală a locurilor. La un colț de clădire, o fântână micuță cu ghizd de piatră pare scoasă și ea din alte vremuri. Peste tot, case vechi, unele cu bârne și grinzi cafenii puse de-a curmezișul. O alee cu piatră cubică, netezită de vânturi și ploi până a prins un luciu gri, duce spre clădirea primăriei. De fapt, administrația locală funcționează în ceea ce a fost Castelul din Apolda, ridicat între secolele al XVI-XVII-lea. Zidurile groase, împrejmuite de un zid de apărare, apoi o poartă de piatră și la final o curte locuită de umbră. Din zidurile masive, privesc în curte ferestruici mici, ca niște ochi curioși. Un rug încă verde s-a încăpățânat să urce spre lumină, cucerind de unul singur colțul unui perete. În partea opusă, o poartă boltită, medievală, te scoate în ceea ce pare să fi fost cândva o a doua curte a castelului. De-acolo sus, de pe deal, vechiul burg ți se oferă privirii. Turle de biserici, acoperișuri de case, Muzeul Clopotelor și multe culori nebun de frumoase. Ca fapt divers, cel mai mare clopot de biserică din lume, celebrul Decke Pitter din Catedrala din Köln, a fost fabricat în Apolda.
Goethe și Republica de la Weimar
Dacă te încumeți și mai departe în Turingia și treci dealul, în cam 20 de minute ajungi nu la Băiuț cum zice cântecul, ci în Weimar. Un oraș cu o populație de circa 64.000 de locuitori, așadar dublu față de Apolda, Weimar este cunoscut mai ales pentru Republica de la Weimar. Pentru cunoscători nu intrăm în detalii, pentru profani, vorbim de o perioadă a istoriei germane dintre 1919-1933, când o Adunare națională a convenit la producerea unei noi constituții, după ce monarhia germană a fost abolită în urma înfrângerii națiunii în Primul Război Mondial.
Orașul este într-adevăr mai milităros, mai aspru, clădirile mai impozante, ridicate în oglindă și cu o simetrie făcută parcă să impresioneze. Una din aceste imobile găzduiește „Universitatea Bauhaus din Weimar” – o universitate pentru studii creative cu sediul în Weimar. Între 1919 și 1921 s-a numit Staatliches Bauhaus, cunoscută pe scurt ca Bauhaus. Începând cu anul 1993, este locul de activitate al Academiei europene de vară, clădirea fiind înscrisă în anul 1996 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. Doi ani mai târziu, întreg centrul vechi istoric al orașului a fost înscris în aceeași listă, acesta fiind deja un argument serios pentru o plimbare pe străzile în culori de octombrie.
Când te saturi de arhitectură maiestuoasă, parcuri largi ori muzee, poți intra într-una din librăriile orașului. Dacă nu ești vorbitor de germană, poți opta pentru unul din multele albume de artă de pe rafturi. Dacă vorbești limba lui Goethe, vei fi, poate, surprins plăcut să afli că faimosul scriitor a fost convocat la Weimar în 1775, pentru a fi numit ministru al prințului Karl August. Cine știe dacă nu cumva pașii te-au putat prin vreun parc pe unde a trecut și el?
Culinariadă turingiană
E drept, călătorului îi șade bine cu drumul, dar ar fi păcat să părăsim Turingia – inima verde a Germaniei – cu burta goală. Celebrul Thüringen Wurst – cârnații turingieni – și porții zdravene de varză roșie călită sunt de preferat în locul clasicului șnițel. În timp ce așteptăm comanda, nu putem să nu observăm în meniu specialități locale din conopidă, broccoli, gulie, asparagus ori castraveți, ceea ce dă o nuanță frumoasă și aparte față de clasicul meniu întâlnit în general când te oprești să iei masa. Iar ca totul să fie și mai dulce, luăm la pachet prăjitură cu brânză și o sticlă de sirop de rubarbă. Așa călătoria prin ținutul Weimarlui nu poate decât să fie savurată cu toate simțurile și până în cele mai mici detalii, cu toamna gonind nebunește la geamul mașinii.
niciun comentariu