Direcţionează 2% pentru un altfel de jurnalism.
Formularul poate fi descărcat AICI
|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Bunul-simț al omului de rând versus cocalarismul inteligentului de serviciu

Din start, pentru că i-am mai explicat odată unuia, dar n-a prea priceput, fiindcă, brusc, limba română i-a devenit străină, canadian crezându-se, o să vă spun ce înseamnă ”inteligent de serviciu”. Evident, nu are nimic cu a fi inteligent, ci dimpotrivă.  Inteligentul de serviciu e un prost cu nasul pe sus. Un fel de traducere în realitate a vorbei vechi din bătrâni: prostul nu e prost destul, dacă nu e și fudul.

Bunul-simț al omului de rând e pe cale de dispariție. Nu de alta, dar oamenii ăștia frumoși-simpli se numără pe degete, în timp ce căcătorii ambulanți (scuzată fie-mi expresia) se numără din un milion în un milion. Așa că cei cu bun-simț aproape că par că nici nu mai există. Însă sunt aici, semn că umanitatea nu a ajuns doar un cuvânt în dicționar, ci mai e, încă, o stare de spirit.

Pe unul dintre acești oameni de rând cu bun-simț l-am întâlnit în piața din Zalău, dar puteam, la fel de bine, să-l întâlnesc în oricare altă piață, din oricare alt oraș. O femeie venită de la sat, să-și vândă producele agricole la oraș: ceapă, ridichi, frunze de pătrunjel și ce mai avea prin gosdpodărie. Toate aranjate frumos pe masă. Iar femeia asta e la fel ca mulți alții veniți de la sat, la oraș, pentru a-și vinde produsele, niște oameni frumoși-simpli care stau la temelia a ceea ce înseamnă bun-simț.

– Tessék! Poftiți! Ce căutați?, mă îmbie femeia din spatele mesei.

– Niște ceapă, îi răspund, uitându-mă să văd dacă are.

Avea, doar că, așa cum se întâmplă de multe ori, nu vezi exact ceea ce se află în fața ta. La fel ca ceapa pe care o căutam cu privirea.

– Avem și ceapă. Ce dorești. Vă dau o punghe să îți pui. Bine, dragă?

Mi-am umplut punga cu ceapă, apoi i-am întins-o să o cântărească, zâmbind.

– No, așe, dragă. Cinci lei costă. Mai vrei și altceva? Che mai am și ridiche, și petrunjel și mai multe. No, bine, atunce, mi-a spus femeia, cu un accent maghiar specific Ardealului, care are farmecul lui.

Am luat punga cu ceapă și i-am mulțumit. Nu doar pentru ce am cumpărat, ci mai mult pentru felul ei de a fi, simplu-frumos, care a transformat o banală tranzacție la piață, într-o poveste de două minute, o poveste despre ceea ce înseamnă bun-simț.

– Mulțumesc!

Și pentru că femeia e maghiară mi s-a părut firesc să adaug: ” Köszönöm!”. I s-a luminat privirea. De la o vorbă. Pentru că uneori o simplă vorbă înseamnă mai mult decât o mie de cuvinte.

Am ieșit afară din hala agroalimentară. În drum spre casă am trecut pe lângă niște inteligenți de serviciu. Evident, vorbeau despre politică, despre cât de dobitoci și proști sunt ”ceilalți”, gesticulând cu emfază. Și, bineînțeles, pomenind despre fetișul contemporan al românului: ”La pușcărie!”.

Iar ăștia-s genul de oameni care, deși sunt non-stop în gură cu clișee despre binele general, despre altruism și ”noi propovăduim iubirea de aproape”, atunci cînd vine vorba de ceilalți, care nu-s de-ai lor, totul se reduce la: ”Ce, nu ești de-al nostru? Atunci, du-te-n…! Hai, sictir, că sunt prea inteligent să stau de vorbă cu ghiolbanii”.  

M-am oprit. Nu de alta, dar mi s-a făcut silă. De ipocrizie, de egoism, de politică, de ură, de răutate, de perfidie, de inteligenți de serviciu, de carcasele ăstea goale care nu mai sunt demult umane, niște mostre ale nimicniciei omniprezente. Și am vrut să mă întorc la piață, să mai iau o porție de  bun-simț, de la acel frumos om de rând din spatele mesei. Dar mi-am dat seama că n-aș rezolva nimic cu asta. Doar m-aș preface că trăiesc într-o lume în care bunul-simț e o virtute. Și nu e. În ziua de azi e o slăbiciune, pe care de abia așteaptă să o exploateze în folosul propriu ăștia, inteligenții de serviciu.   

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*