Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
 

Bisericuța călătoare din Tusa, construită din lemnul credinței. Noaptea, urmând cărarea de lumină

Nu ai cum să privești biserica de lemn din Tusa fără a te trece vreo emoție, un fior, chiar și indus de imaginație, ca și cum lucrătura asta a omului ar fi doar un fel de toană ori așa, că nu au avut ce face, s-au apucat unii, cândva, și și-au umplut timpul bătând cuie în lemn până a ieșit o formă. Și nu e vorba doar despre biserica de lemn din Tusa, toate bisericile de lemn din Sălaj, și nu numai, sînt, oarecum, la fel, ca și cum pentru a-și atinge scopul trebuie să aibă forma asta, sub care le putem vedea atunci când ajungem acolo unde monumentele ăstea din lemn au rămas agățate în timp . Și poate că tocmai asta e și menirea bisericilor de lemn, așa micuțe și cu țuguiul de pe acoperiș îndreptat înspre ceea ce, cu ochiul liber, se vede cum că ar fi doar cerul, și atât, iar în rest e întunericul cosmic, și anume să ne facă să ne întrebăm: de ce?, cine?, cum?, unde?, până când?

Privită noaptea, atunci când lumina și umbrele au darul de a sublinia unele detalii, din josul dealului, biserica de lemn din Tusa pare un chip care te privește prin ochii-gemulețe cu fața mirată, ascunsă, oarecum, sub pălăria țuguiată care pare că se întinde și se tot întinde, ca și cum întrebările ar fi atât de vechi (poate de când și-a pus omul prima întrebare), încât răspunsurile ar trebui să fie evidente pentru oricine ajunge acolo.

Bine, întrebările contemporane de genul ăsta sînt strict cu direcție pragmatică, cu efect imediat și sînt legate, întodeauna, mă rog, aproape întotdeauna, de interesul financiar, cel al căpătuirii, al chiverniselii aducătoare de confort și comoditate a propriei persoane. Însă, atunci când stai în fața bisericii de lemn din Tusa, și nu ai ajuns acolo din greșeală ori pentru că a trebuit să mergi ca să dea bine, întrebările ăstea sînt legate de partea spirituală a omului, de ceea ce te face să crezi că în afară de trupul material există și altceva – trup astral, suflet sau oricum altcumva ai numi acel ceva, și care, într-un cuvânt, se traduce prin credință.

Să crezi ce? Ori de ce să crezi?

Ăstea-s alte întrebări, care pot avea atât de multe răspunsuri ori interpretări ale răspunsurilor, încât nu știu dacă poți să-ți dedici atâta timp din viață ca să le găsești. Doar dacă, lăsând la o parte orice urmă de limite, de bariere mentale ori spirituale, reușești să lași ușa ființei deschisă atâta timp cât să se poată crea acea conexiune cu ceea ce numim credință, o conexiune ca o poartă către ceea ce te poate face ”să vezi, să știi, să simți”.

E drept, de-a lungul timpului a fost atât de mult folosită credința și îmbrăcată în atât de multe forme –  numite, apoi, ca să fie bine delimitate unele de altele, religie -, încât aproape că și-a pierdut orice înțeles.

Am ajuns la Tusa ziua, și am fost la biserică, însă, nu știu de ce, am vrut neapărat să mă întorc acolo odată cu lăsarea întunericului. Noaptea, biserica de lemn din Tusa se vede… ba nu, se simte altfel. Poate și datorită imaginației, mai ales că (și am atribuit efectul ăsta căldurii de peste zi, care a încins metalul crucilor mormintelor) sunetele ălea ritmice, ca și cum cineva ar bate la ușă de dincolo de morminte, au avut darul de a deschide și mai mult baierele imaginației. E drept, și pe cel al temerilor legate de chestii paranormale, supranaturale, total nejustificate, desigur. Sau nu?

Bisericuța călătoare

De când e lumina acasă acolo, la biserica de lemn din Tusa? Nu se știe exact momentul ridicării, însă se presupune că asta s-a întâmplat pe la începutul secolului al 18-lea. Conform datelor de arhivă (așa cum sînt consemnate pe Wikipedia, date culese, de altfel, de la Arhivele Naționale), biserica de lemn a fost cumpărată din satul Șeredeiu la 1860 pentru 26 de florini austrieci, apoi a fost transportată și refăcută în Tusa, în 1863. Biserica a fost restaurată în anii 1965 – 1968 și apoi, ultima dată, în anul 2006.

Un inventar de la anul 1916 a scos la iveală următoarele: „Zidul bisericei de lemn cioplit, cumpărată la anul 1863 din Șeredeiu și așezată întreagă pe fundament de peatră pe spesele comunei bis. Lungimea totală a edificiului 10 m, lățimea 4 m, înălțimea păreților până sub cerime 2m, iară a turnului 8 m. Acoperișul de șindili, biserica are 2 uși și 6 feresti, padimentată cu scânduri, închinată S Arhangheli Michail și Gavriil, numai binecuvântată. Boltitura de scânduri văruită din lontru. Interiorul bisericii: sanctuarul cu masă de lemn in estensiune 1,10/0,9 m tabernacul de lemn sculptat văpsit și aurit în mărime 70/50 cm. Ciboriul de metal aurit cu voal de mătase. Feșnice pe altar 4 de aramă, picsidă pentru viaticul de sticlă cu linguriță și săculeț de mătasă. Pe masa altarului 3 acoperitoare 2 de pânză, 1 de giolgiu, antimisul consacrat prin episcopul I cândva Szabo 1893. Evanghelia de București anul 1723.”

Am fotografiat în tăcere, atât cât am putut tăcea – pentru că prea multă tăcere devine, în situații de genul în care imaginația își face de cap, nocivă -, lăsând întunericul să deseneze contururi, să însuflețească umbre, să așeze lumină acolo unde, oricum, lumina a fost… ba nu, încă e la ea acasă. Și sentimentul ăsta, cel al regăsirii unei părți a omului care pare pierdută, e intens acolo, atingând lemnul vechi al bisericii, descoperind detalii pe care, în timpul zilei, nu le-am observat, și pe care, descoperite la lumina lanternei, le-am văzut și ”altfel”. Ca și cum, chiar dacă întunericul poate fi folosit ca să te ascunzi, atunci când  noaptea te prinde ca o prelungire a țuguiului (coiful turnului, adică) îndreptat către cer, ajungi și tu, omul de acum, acolo unde a ajuns omul de atunci, cel care a cioplit lemnul, apoi i-a dat forma asta ca să ajungă acolo unde lumina nu e doar o cărare prin întuneric, ci mai mult o călăuză înspre partea curată a omului, cea numită suflet.

Uneori, e îndeajuns propria-ți reflexie în oglindă ca să te facă să te întrebi cine ești. Atunci când mi-am lipit fața de gemulețul bisericii de lemn, ca să văd ce e înăuntru, nu m-am întrebat cine sînt. Nu pentru că nu mă interesează. Dar de fiecare dată atunci când întrebarea asta dă semne că vrea să facă valuri, se oprește înainte să apară semnul întrebării după litere. Ca și cum nu ar mai fi nevoie de întrebare, pentru că răspunsul îl știu de multă vreme. Atâta doar că îl las ascuns și doar uneori (ca acum, când am fost, noaptea, la biserica de lemn din Tusa) îl privesc cu coada ochiului, mai mult așa, ca să mă asigur, să mă bucur că e încă aici.

  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__21_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__22_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__33_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__32_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__5_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__1_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__2_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__3_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__4_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__6_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__7_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__8_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__9_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__10_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__11_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__12_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__13_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__14_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__15_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__16_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__17_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__18_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__19_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__20_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__23_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__24_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__25_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__26_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__27_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__28_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__29_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__30_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__31_
  • biserica_de_lemn_tusa_salaj__34_

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*