Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
Directioneaza 2% pentru un altfel de jurnalism. Formularul poate fi descarcat AICI

Be water, my friend…

Îl văd în colțul camerei de fiecare dată când mă trezesc, nemișcat, ca și cum n-ar fi real, ci doar o plăsmuire a minții mele, un fel de piatră de încercare a rațiunii care îmi invadează spațiul privat al spiritului în fiecare dimineață când deschid ochii, iar realitatea plăsmuită din vise lasă locul realității construite de cele cinci simțuri ”clasice” ale omului.

I-am pus numele Bruce Lee. E un butuc din lemn de esență tare, de stejar, lung de vreun metru și greu de vreo 30 de kilograme, deși, tot uscându-se, acum cred că are mai puțin. Dar nu asta contează, cât e de greu ori tare. I-am pus numele Bruce Lee nu doar pentru că, de când l-am descoperit prima oară, acum mulți, mulți ani, omul ăsta a a fost ca o lecție de viață pentru adolescentul timid și nedomesticit care încerca să nu fugă tot timpul de oameni, ca o sălbăticiune, de parcă aș fi apărut într-o lume care nu e făcută pentru mine. I-am pus numele Bruce Lee nu doar pentru că oricât de bună mi-ar fi tehnica, oricât de puternic ori rapid aș fi, butucul de lemn e întotdeauna cel care ”face legea”, atunci când vine vorba de trup, de material. I-am pus numele Bruce Lee pentru că, așa, în tăcerea de lemn a butucului deja plin de crăpături, m-a învățat să văd dincolo de durerea provocată de răspunsul lemnului de esență tare. Și fiecare lovitură care îmi face să vibreze oasele mâinilor ori ale tibiei, făcându-mă să simt durerea în tot trupul, e ca o lecție, și parcă îl aud pe Bruce Lee: ”Be water, my friend…”

Apa poate să ia orice formă, poate să curgă lin ori poate să distrugă, poate să fie apa mării în care să înoți, simțind viața, ori poate să fie apa care îți pătrunde în plămâni, înecându-te, dând viața la o parte ca și cum ar fi doar un val creat doar pentru a se sparge odată ajuns la mal, devenind o simplă amintire.

Be water, my friend, îl aud pe Bruce Lee de fiecare dată când mă doare, și nu doar când, timp de două ore, încerc să trec toate frământările, întrebările fără răspuns, în spatele cortinei ridicată de durerea provocată de lemnul de esență tare. Și devin apă, ba chiar mă hrănesc din durerea provocată de întâlnirea dintre carne, oase și lemn, iar simțurile, toate, se îmbrățișează adaptându-și forma la fel ca apa, și găsesc liniște acolo unde nu aș fi crezut că pot să o găsesc. Și tot antrenamentul ăsta al trupului se transformă într-un antrenament al sufletului.

Câteodată, adolescentul timid și nedomesticit care încerca să nu fugă tot timpul de oameni, ca o sălbăticiune, de parcă ar fi apărut într-o lume care nu e făcută pentru el, mă privește de dincolo de oglindă, atunci când ies de la duș, după cele două ore de antrenament, și mă opresc în fața oglinzii. Și îi zâmbesc de fiecare dată, ca și cum i-aș spune că o să păstrez secretul lumii lui, că nu o să las pe nimeni să îi strice liniștea unei lumi pe care a găsit-o cu greu, rupând bucăți uriașe din el, și știm amândoi, și cel din fața și cel din spatele oglinzii, că apa asta care se adaptează mereu a luat forma sufletului și l-a pus la vedere în oglindă. Părul încâlcit, stând total aiurea, mă trage în lumea adolescentului ascuns după primul copac ieșit în cale, și degeaba șterg oglinda, imaginea rămâne acolo, cu păr încâlcit cu tot.

”Be water, my friend”, îl aud pe Bruce Lee. Și mă transform în apă, iau forma lumii ăsteia și o accept mai ușor, ba chiar o fac să fie, atât cât se poate, și a mea.

Nu știu, poate că fiecare dintre cei care încă mai simt, care au făcut din trup o casă a sufletului (cât de puțini mai sînt…) ar trebui să își găsească câte un Bruce Lee, care să îi învețe să fie precum apa. Nu știu dacă ar fi o lume mai bună, poate superficialitatea lumii ar învinge, din nou, și în loc să ne iubim, ne-am urî unii pe alții, doar pentru că nu sîntem în aceeași tabără, doar pentru că nu sîntem la fel. Poate nici măcar nu există vreo formă pe care apa asta a vieții să o poată lua ca să facă diferența dintre iubire și nepăsare. Poate că oamenii nici măcar nu sînt în stare să iubească altceva în afară de propria imagine a fiecăruia, o imagine care înseamnă totul pentru ei. Însă forma pe care o alegi să-ți verși apa vieții ar trebui să-ți aparțină, și nu doar să răspunzi la niște stimuli inventați tocmai pentru a te anula ca individ, pentru a transforma lumea într-o gloată obedientă, mărșăluind după talanga din față.

Adolescentul timid și nedomesticit care încerca să nu fugă tot timpul de oameni, ca o sălbăticiune, de parcă ar fi apărut într-o lume care nu e făcută pentru el, e tot aici, trăgându-mă de mână, încercând să mă convingă să fug cu el, departe de lumea asta. Îl potolesc spunându-i, la fel ca Bruce Lee: ”Be water, my friend…”. Lasă-ți apa vieții să ia singura formă care e și a ta și a mea: cea a sufletului.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*