Direcţionează 2% pentru un altfel de jurnalism.
Formularul poate fi descărcat AICI
|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Arte marțiale la miezul nopții – VII. Credința începe cu a crede că totul e posibil

Ce legătură are credința cu artele marțiale? Sau are vreo legătură? De fapt, ce legătură are credința cu viața? E ca urmare a unui sentiment interior pe care unii îl numesc credință, un fel de ”da, cred că orice e posibil, da, vreau să cred că există și altceva, că lumea asta materilaă în care trăim nu e totul”? Ori e doar ca și jucăriile din ouăle Kinder, atunci când, curios, spargi învelișul de ciocolată, curios să vezi ce-i înăuntru, apoi, odată îmbinate piesele care compun jucăria, rămâi cu un soi de dezamăgire: ”asta-i tot?”

Acum mulți ani, înainte ca artele marțiale să însemne pregătire pentru viață, înainte ca cele două centuri negre – la Shito-ryu și Kyokushin -, să îmi așeze temelia a ceea ce înseamnă nivel de excelență pentru un practicant de arte marțiale, acolo unde spiritul e mai presus de trup, mă antrenam pe unde apucam. De regulă, fiindcă acolo nu era aproape nimeni, în cimitir. Nu în cimitirul propriu-zis, ci într-o poiană care era în incinta cimitirului, dar unde nu existau morminte. Și ceea ce mă făcea să nu mă las, în ciuda piedicilor de tot felul, mai ales a unui sensei, a unuia pe care să-l numesc maestru, era credința că pot să fac orice. Deci și să deprind tainele artelor marțiale. Până la urmă, dacă un om a creat asta, eu de ce nu aș putea? Credință, despre asta e vorba, chiar dacă, pe atunci, nu știam să îmi traduc stările interioare altfel decât ca pe niște zbateri, ca pe niște întrebări nepuse. Însă am simțit întodeauna energia asta care ne înconjoară, și pe care unii o numesc credință, alții karma, alții ”dacă nu e explicată științific, atunci nu există”.

De multe ori, la miezul nopții, singur în sala de antrenament a Clubului Terra Kid din Zalău, acele zbateri, acele întrebări nepuse mă ajung din urmă. Atâta tot că, acum, nu mai am nevoie să mi le traduc. Pentru că acea comuniune dintre trup și spirit e formată deja, și întotdeauna spiritul e cel care îmi arată calea.

Am ieșit din sala de antrenament după ora 1 noaptea. Pe stradă, pe drumul către casă nu era nici picior de om. Liniște. O liniște binefăcătoare, din toate punctele de vedere. Când am ajuns în dreptul bisericii, a catedralei din centrul orașului, mi-am întors privirea într-acolo. De ce merg oamenii la biserică? Pentru că se simt mai aproape de Dumnezeu? Și dacă da, rugăciunile lor sunt pentru a li se da, ori pentru a-și împărtăși credința? Și, până la urmă, ce e mai important, sau ce contează cu adevărat, să crezi, și să porți credința cu tine oriunde ai fi, ori să mergi la biserică, răspunzând unui orar dinainte stabilit, îmbrăcându-ți credința cu haina religiei?

Credința există sau nu, nu există jumătăți de măsură: „Poate cred, poate nu”. Și nu are nevoie de un înveliș ”comercial”, de un nume, de un loc anume pentru a exista.

Credința începe cu a crede că totul e posibil. Că poți să îți iubești aproapele, fără a aștepta ceva în schimb. Că poți să salvezi un cățel de pe stradă ori de la centrele de ecarisaj, pentru că a ajuns acolo fără voie, iar viața e sfântă nu doar pentru oameni. Că poți să hrănești un animal sălbatic, nu să-l vânezi ca să te hrănească el pe tine. Că poți să respecți natura, nu să o distrugi totul în cale pentru că asta înseamnă  bani. Că poți să donezi ca să salvezi un copil ce moare de foame. Că poți să alegi să refuzi mentalitatea de turmă, să gândești cu propria-ți minte, nu doar să răspunzi la niște stimuli sociali. Că poți să alegi să-i întinzi mâna celui care gândește ori vede lucrurile altfel decât tine, în loc să-i arăți pumnul. Că poți să promovezi frumosul, fiindcă răul se promovează singur. Că poți să alegi să fii lumină.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*