|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Arte marțiale la miezul nopții – VI. Decât să dai altcuiva din mâncarea ta, mai bine o arunci pe jos și o calci în picioare

De obicei las câte o zi de pauză între antrenamente, nu neapărat pentru refacere, dar nu reușesc să-mi împart timpul în așa fel încât să pot face, tot timpul, ceea ce îmi doresc. Unii ar zice că e bine asta, să nu ai tot timpul ceea ce-ți dorești, fiindcă așa o să prețuiești mai mult momentele în care lucrurile se așază pe măsura dorinței tale. Adică, să îți dai ”fericire” cu porția. Am pus cuvântul ”fericire” în ghilimele pentru că, în sine, cuvântul ăsta poate să însemne orice, ceea ce înseamnă bine, frumos pentru unu, pentru altul poate însemna exact contrariul. Asta, porția asta, e o prostie. Adică, dacă nici măcar tu nu te asculți pe tine și nu-ți urmezi sufletul, atunci e doar ipocrizie: ”Ooo, nu, eu nu vreau să mănânc tot timpul prăjituri, doar câteodată…”. Pe naiba, eu vreau să mănânc tot timpul prăjituri.  

În sala de sport a Clubului Terra Kid din Zalău e de ajuns să aprind lumina, iar miezul nopții e doar o altfel de zi, una care ține vreo două ore și care e dedicată artei păcii interioare, cea a autocontrolului, pe care artele marțiale îl pun pe primul plan, fizic și spiritual. Armonia pe care mi-o dă autocontrolul o mai pierd în unele zile obișnuite, atunci când vânzoleala din jur e ca un țânțar care te bâzâie și te bâzâie, până când, sătul de bâzâit și înțepături, îi tragi una. Și se duce naibii tot autocontrolul.

La miezul nopții e liniște în sala de antrenament, la fel ca în oraș, oamenii fiind, majoritatea, cufundați în somn. Și atunci și acolo am o lume doar a mea. O lume-sală-de-antrenament  pe care Remus și Simona Clițan au împărțit-o cu mine într-un gest prietenesc atât de rar întâlnit în lumea asta aproape exclusiv egoistă, încât pare că nu există altceva, decât goana după ”doar eu contez, restul să se ducă naibii!”.

Pe drumul către casă (că tot veni vorba de prăjituri și împărțit din ceea ce ai cu ceilalți), mi-am adus aminte de o întâmplare din copilărie care, succint, descrie lumea așa cum e. Cum?  Fiecare poate să înțeleagă ce vrea din rândurile ce urmează.

Stăteam în fața blocului, eu și încă doi copii, vecini cu mine în bloc. Unul, prin prisma funcțiilor ocupate de părinți, având de toate. Celălalt, nu. Cel avut ținea în mână o prăjitură mare, cu cremă de ciocolată, pe care o mânca mai mult așa, pentru că avea de unde, era sătul de la celelalte prăjituri pe care le mâncase înainte. În fața lui, privind fix la prăjitură, copilul mai puțin avut (nu-mi place cuvântul sărac, de asta ”mai puțin avut”) își mișca gura de parcă el ar fi mâncat prăjitura, înghițind în gol. ”Avutul” îl privea cu satisfacție: ”Vezi ce am eu?”. Apoi, pentru că era deja prea mult pentru el, s-a oprit din mâncat, ținând prăjitura în mână, spunând: ”Nu mai pot”. În acel moment, privirea celui care îi urmărea fiecare mișcare s-a aprins de speranță. L-am văzut cum își dorea cu fiecare parte a trupului prăjitura aceea, așa că i-am spus ”avutului” să i-o dea lui, că și așa nu mai poate. Ce a făcut copilul cu prăjitura? Privindu-l pe celălalt ”de sus”, arogant, a lăsat prăjitura să cadă pe jos, pe betonul din fața blocului. Și, pentru că ”mai puțin avutul” dădea să se aplece să ia prăjitura de jos, a călcat repede pe ea, întinzând-o până când n-a mai rămas decât o pată mare, maro. Apoi l-a lăsat pe bietul copil privind la pata aceea dulce, înghițind în gol, și a plecat țanțoș, spunând fără cuvinte: ”Ai văzut, bă, ce-i al meu e doar al meu și nu-l dau nimănui!”

Acum, la mulți, mulți ani distanță de la acea întâmplare, secvența asta s-a întins deasupra întregii societăți, o plagă socială omniprezentă, care a transformat omul într-o ființă urâtă, atât fizic, dar mai ales…. Am vrut să zic de suflet, dar lumea omului nu mai are loc și de suflet, e o lume materială, egoistă, care, la fel ca și copilul cu prăjitura de acum mulți, mulți ani,  decât să dea altcuiva din mâncarea care oricum îi prisosește, mai bine o aruncă pe jos și o calcă în picioare. Pentru că ce-i al lui, e doar a lui.

Da, există și exemple de altruism, dar ăstea nu vin ca o contrapondere la nimicnicia umană, ci doar scot și mai mult în evidență partea întunecată a ființei numite om.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*