DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Arte marțiale la miezul nopții – IX. O minte aflată dincolo de judecată observă și înțelege

Mi s-a întâmplat și mie, de câteva ori, să judec oamenii după aparențe. De fapt, a-i judeca e prea mult spus, însă i-am catalogat după aparențe, lucru care s-a dovedit, foarte repede, a fi total greșit. Ultima oară când am făcut asta (o prostie, de altfel) a fost într-una din turele de munte, acum câțiva ani. Când, din dorința copilărească de a avea muntele doar pentru mine, atunci când întâlneam și alți oameni pe traseu, mă aprindeam ca un foc de paie: ”Uită-te și la ăștia! Au venit și ei că-i la modă, nici măcar nu-i interesează muntele. De ce nu or fi stat acasă? Pe munte ar trebui să vină doar acei care iubesc muntele. Sigur sunt și ăștia din ăia cu baxul de bere după ei, cu echipament de sute de euro, ca să impresioneze. Uite, mai fac și gălăgie”.

Atunci când am ajuns lângă ei, însă, mi-am dat seama de proasta mea judecată. Și nu numai atât, dar mi-am dat seama că, atunci când judeci, chiar și doar (ori mai ales) după aparențe, nu vezi lucrurile așa cum sunt, ci așa cum ți se pare că sunt. Oamenii ăia pe care-i tot trimiteam acasă în gând, erau niște oameni simpli și faini. M-au salutat cu zâmbetul pe buze, cu căldură chiar, și i-am auzit, în timp ce se îndepărtau, cum se bucurau de natură – gălăgia pe care le-o atribuiam ceva mai înainte fiind, de fapt, niște râsete sincere -, de frumusețea muntelui. Și erau îmbrăcați simplu, fără echipament lucios cu marca la vedere, niște bocanci uzați, haine de om normal (fără midlayer și alte cele fără de care, acum, în zilele ăstea ”supercivilizate”, n-ai ce căuta pe munte, că se uită ”profesioniștii” cruciș la tine), plus o veselie de bun-simț pe care rar o mai întâlnești. Și atunci mi-am spus: ”Vezi? Dacă tot judeci și judeci, nu observi lucrurile așa cum sunt și, dacă nu le observi, n-ai cum să le înțelegi. Gata!”. Și, de atunci, de acum mulți ani, n-am mai judecat pe nimeni. Nici după aparențe și nici pentru cum sunt ori ce fac.

Gândurile nu mi-au dat pace, în timp ce mă îndreptam către sala de sport a clubului Terra Kid din Zalău, aproape de miezul nopții, atunci când îmi încep antrenamentul. Unii mi-au spus că nu-i normal ce fac, că la ora aia ar trebui să dorm, că nu-i sănătos. Mie îmi place să mă antrenez în miez de noapte, e o liniște pe care nu ai cum să o găsești în timpul zilei, atunci când forfota umană e în toi. Și mă duc de fiecare dată cu bucurie. De data asta, însă, am fost copleșit de gânduri, de întrebări, și mergeam încet, ca și cum nu aș fi vrut să ajung. Ori să ajung nicăieri.

Chiar înainte să ajung la sală, m-am întâlnit cu o persoană însoțită de doi dobermani. Mari. Și, atunci când am trecut pe lângă ei, unul din cei doi dobermani, aflat mai aproape de mine, s-a întors și m-a lins pe mână. ”Nu-i voie”, l-am auzit pe cel care era cu cei doi câini. Nu știu dacă dobermanul a înțeles asta, eu, însă, am înțeles, și nu le-am mai dat voie gândurilor să mă copleșească: ”Nu-i voie!”. Pentru că, dacă treci totul prin prisma rațiunii, a judecății, nu observi ceea ce contează și nici nu înțelegi că fiecare moment de bucurie, de seninătate, de împăcare sufletească contează enorm în viață. Cu toate astea, niște frământări tot și-au mai făcut locul, așa că, nedeconectat sută la sută de tot ceea ce mă înconjoară, m-am trezit cu o accidentare la mâna stângă. Și, strâmbându-mă de durere, mi-am adus aminte de una dintre învățăturile lui Buddha, pe care ar fi trebuit să ”mi-o pun la vedere”, odată ce am deschis ușa sălii de sport: ”Cel mai aprig dușman nu îți poate face atât de mult rău, cum îți fac propriile tale gânduri, dacă sunt nepăzite. Însă odată ce sunt controlate, nimeni nu îți poate face un bine mai mare”.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*