|  Contact  |     Susţine-ne! - DONEAZÃ!    

Arte marțiale la miezul nopții – IV. Curajul de a fi sincer

Sinceritatea. Una dintre cele șapte virtuți ale Bushido. Sinceritatea. Una dintre învățăturile celui care a creat Jeet-kune-do, Bruce Lee: ”Mulți oameni își dedică viața pentru a lucra la ceea ce cred ei că ar trebui să fie, în loc să lucreze la ceea ce sunt deja. Această diferență între a modela sinele și a modela imaginea de sine este foarte importantă. Mulți oameni trăiesc doar pentru propria imagine.”

Spre deosebire de antrenamentele obișnuite, când timpul e folosit în integralitate pentru aprofundarea și desăvârșirea artelor marțiale, de data asta am avut mai multe minute de pauză, timp în care acea meditație indusă de Jeet-kune-do-ul pe care l-am adaptat după chipul și asemănarea mea (ca să parafrazez) lasă loc și de gânduri. De ce pauze? Pentru că, nu știu cum sau când, m-am trezit că am clavicula stângă sărită de la locul ei, lucru care îmi impune restricții în a-mi folosi prea mult brațele. Așa că, atunci când simt că e prea mult pentru clavicula care și-a găsit să-și schimbe poziția, mă opresc. Un minut, două… Iar gândurile profită și dau năvală.

Chiar. Remus Clițan, cel care a creat clubul ăsta, nu m-a întrebat niciodată de ce mă duc să mă antrenez în miez de noapte. Chiar dacă ne cunoscusem doar de două minute, mi-a dat cheile sălii fără a sta pe gânduri, spunându-mi că acolo e ”acasă” pentru noi. Și, de atunci, așa și e. Și a făcut-o, la fel ca atunci când îmi răspunde la telefon – ”Salut, prietene!” -, în rarele ocazii când îl sun, cu sinceritate. Iar asta – sinceritatea – e atât de rară în ziua de azi, că pare că nici nu mai există.

Așezat în poziție de meditație, pe tatami-ul roșu cu albastru al sălii, m-am gândit la asta, la ultimul antrenament. Aici, în sala de sport unde s-au format, pe unde au trecut multiplii campioni mondiali la Karate tradițional, și care reprezintă clubul Terrakid. Nu sunt campion mondial. Nici măcar nu particip la concursuri. O singură dată am participat, și atunci de nevoie, când, aflat la un seminar al antrenorilor din toată țara, acum mai mult de 20 de ani, s-a organizat și un concurs demonstrativ. Din cei vreo 30, 40 de antrenori, am luat locul doi și am primit o diplomă și niște cărți având ca temă artele marțiale, și pe care încă le mai păstrez. Cum de sunt și eu aici? Poate pentru că are legătură cu spiritul artelor marțiale. Poate.

**************

”Bine, bine, dar de ce te antrenezi la miezul nopți? E vreo recomandare, ceva, ți-a zis careva că așa ar fi bine?”, m-a întrebat odată un prieten, atunci când a venit vorba despre timpul pe care îl petrec la miezul nopții, de câteva ori pe săptămână, în sala de sport a clubului Terrakid din Zalău. Și sunt sigur că aștepta un răspuns care să-i confirme, într-un fel sau altul, că, da, de asta mă duc să mă antrenez noaptea, că așa e bine, că așa se spune că e bine ori fiindcă așa ai cine știe ce rezultate. Răspunsul meu a fost unul sincer (chiar dacă un răspuns ”cosmetizat” ar fi dat mult mai bine), care l-a făcut să ridice din sprâncene a mirare: ”Aaa, nu, nici vorbă. M-aș fi antrenat la o oră normală, dar nu am timp. Și atunci mă duc la miezul nopții. Pur și simplu.”

De ce să te miri la un asemenea răspuns? Simplu. Pentru că totul (poate nu chiar totul, dar aproape tot, cu atât de mici excepții încât nici măcar nu contează) în lumea de azi poartă o amprentă pe post de normalitate: fabricat în realitatea virtuală.  Iar sinceritatea e ”persona non grata” în lumea virtuală.

Mulți oameni trăiesc doar pentru propria imagine, și cam atât. Pe facebook, în principal, dar cam pe oriunde există un fel de ”oglindă socială”, în general. Iar atunci când nu au la îndemână oglinda asta socială, adică în viața reală, acești oameni, atunci când le pui în față o oglindă simplă, o oglindă a sincerității, se trag doi pași înapoi, ofuscați: ”Ce vorbești? Nu-i adevărat. Stai puțin. Uite ce-am scris eu pe facebook, uite cum am scris despre mine. Vezi? Ce vezi tu nu-i adevărat. Ce spun eu că vezi, ăsta e adevărul”.

Vi se pare familiar? Din păcate, asta e normalitatea anormalității zilelor acestea. O normalitate care are nimic sincer. Nimic ”sfânt”. Totul e rodul unei permanente cosmetizări sociale, una care să dea bine în lume. Și poate de asta oamenii sunt lipsiți de curaj. De orice fel de curaj. Pentru că nu mai sunt sinceri. Și nu, a fi sincer nu înseamnă să spui tot ce gândești, așa cum o fac copiii. Ci să gândești ceea ce spui, nu să scoți pe gură niște cuvinte învățate pe de rost, niște clișee la purtător care, nu-i așa?, dau bine în societatea asta în care individul a fost transformat într-un angrenaj al spiritului de turmă.

Firile slabe nu au cum să fie sincere. Și apoi, ipocrizia e la modă. Ba nu. E o ”virtute”. Și s-a ajuns atât de departe cu ipocrizia, încât oamenii nu mai sunt sinceri nici măcar față de ei înșiși.

Schopenhauer – filozoful german a cărui spiritualitate are foarte multe puncte comune  cu cea a celor care au creat artele marțiale -, nu a cunoscut ”beneficiile” lumii virtuale. Totuși, ceea ce spunea el acum vreo 150, 160 de ani, e mai adevărat ca oricând: „N-am mai schimba nicio vorbă cu cei mai mulți dintre cunoscuții noștri apropiați, dacă i-am auzi cum vorbesc despre noi în absența noastră.”

Sinceritatea. Pare că a dispărut cu totul.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*