Cu condeiu’ virtual în mână şi cu un pahar de jinars lângă mine, şezând oblu pe recameu, m-am pornit să băsădesc niţel despre un colţ de omenie şi voie bună, aparţinând unui tărâm al “Edenului” ardelenesc.

În întunericimea de afară şi fumul călărind agale pe la oblocurile localnicilor, se mai aud şi acum ciripind păsările cerului, recent întoarse de pe continentul ţărilor calde, iar undeva sub o Dacie ruginită, stă culcat un câine şchiop, cu urechile parţial cioplite, căutând în zare o urmă de nutrire.
Prigonind orice reminiscenţă de zăpuşeală primăvăratică, Luna se înălţă dadă spre cerul gospodar al stelelor fastuoase şi începuse să-şi arate ridurile adânci dintre colinele demult păşite de om.
Mă uit cu precădere către fiteul vişiniu din colţul camerei şi examinez treptat fiecare pată de cenuşă de la subsolul lui astfel încât să-mi formez în encefal, un vocabular opus tristeţii pe care mi-o emanase culoarea gri al întregului ansamblu de pulbere împrăştiate.
Lăsând în urmă toate aceste aspecte auxiliare stării de dubiozitate pe care mi-o provocase sucul de szilva, am să trec la aspectul esenţial al acestei expuneri caligrafice.

Apăi numa’ sănătate să fie, că în rest ne descurcăm noi

Ardealul. Mniezu’ din nucă, mierea din stup, cireaşa de pe tort, sâmburele roditor din măr. Locul unde oamenii trecuţi prin foc şi pară au învăţat să aprecieze onestitatea, jocurile muzicale străvechi şi belşugul nemărginit al solurilor fertile.
Găzduind cu prisosinţă cele mai alese piesaje rustice, zona Ardealului creionează cu discernământ asupra Crişanei, Transilvaniei, Maramureşului, Partium-ului şi Banatului o linie transcendentă oricărei înfăptuiri umane. Urmând ca dincolo de fauna şi flora situată în interiorul arcului carpatic, să aflăm cu drag de prezenţa unei varietăţi colosale de etnii desprinse dintr-un conglomerat social bine definit.
Diversitatea culturală a acestora strucurează cu cadenţă în cercul oraşelor reprezentative regiunii, pe diverse monumente istorice, întreaga bătalie crâncenă a strămoşilor lor cu alte civilizaţii, care au fost dornici să-şi apere familiile şi ţinuturile pline cu bogăţii. Printre locuitorii straşnici ai acestei entităţi edifiante, găsim români, maghiari, slovaci, ucrainieni, croaţi, şvabi, ţigani, ţipţeri, secui, ruteni, evrei, bulgari şi saşi.

“…între timp, cu un rictus de hienă mi-am adus aminte de un banc citit dimineaţa şi totodată de faptul că ar mai trebui să arunc vreo câteva bucăţi de lemn din fag uscat în focul şubred dinăuntrul îmbracăminţii metalice a sobei. Aşadar…”

Şcoala Ardeleană – un munte pedagogic în formarea precoce a ardeleanului

Nu pot să-i uit pe mai marii oameni ai cultului ardelenesc, precum: Ion Budai Deleanu, Samuil Micu, Petru Maior şi Gheorghe Şincai. Despre care pot să spun cu o sinceritate obiectivă că au contribuit cu desăvârşire la tot ceea ce a însemnat formarea mentalitaţii etniilor din regiunea transilvăneană. Pornind de la impunerea grafiei latine în locul scrierii chirilice şi ajungând la renaşterea spiritului de luptă pentru drepturi (credinţă şi limbă) a fiecăruia dintre transilvăneni.

Tot aici, ar mai fi de menţionat faptul că dovada vie a acestui mirific edificiu al învăţăturii ardelene, revărsată printr-o statuie în jurul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca naşte şi acum o grămadă de studii de caz cu privire la tot ceea ce a conţinut emanciparea politico-socială prin diverse chichiţe filozofice, din Transilvania.
Truda casnică – ocoşagul din gospodăria ardeleanului
Trecând cu o oarecare simpatie faţă de subiectul precedent, am ajuns într-un punct drag gurmanzilor şi al consumatorilor de băuturi alcoolice. Şi anume, fainoşagul gastronomiei ardeleneşti.
Bucatele gingaşe din bucătăriile clasice de la ţară, tencuite în poveşti interminabile cu şi despre truda ţăranului transilvănean, sunt în stare să trezească la viaţă orice papilă gustativă de pe mapamond.

Cârnaţii afumaţi de casă tolăniţi pe grătarul încins în mijlocul munţiilor Apuseni pe timp de vară năruie oricând şi orice ochi de pofticios/pofticioasă.
Kürtőskalács-ul nialcoş, care scormoneşte şi ultima dorinţă arzătoare de apetit din om, cutreieră anual festivalurile hrăpăreţe de turişti veniţi din toată Europa.
Îi musai să pomenesc şi de gulaşu’ bogat în mirodenii. Atracţia restaurantelor cu specific ardelenesc. Dacă îi mai ataşezi câteva bucăţi de ardei iute şi o linguriţă de smântână, mai că pici jos de pe scaun… Mai continui? Sau deja aţi fugit în bucătarie? Ei na, hai că mă opresc aici… Sau nu.
După o zi de coasă sau de sapă pe câmpul împodobit cu diverse legume sau fructe, care de care mai voluminoase şi zemoase în componenţă, ardeleanul hotărât ştie ce vrea atunci când vine vorba de încheierea zilei cu mare fast: un “păhar” de pălincă! Mai că a doua zi parcă îţi vine chefu’ de a da şi mai tare în firu’ ierbii şi a lăsa în urmă grămăjoare de buruiane sau cadavre reci de târâtoare.
Şi nu orice pălincă, ci aia de prune fierte, cărnoase şi moi la atingere. Ca apoi, să o învecheşti în butoaie de lemn de stejar ca să-i dea aroma şi culoarea aia aurie. Tulai Doamne, că bine sună! Ţi se face sete numa când îi pronunţi primele 4 litere din nume. Indubitabil să nu te îndrăgosteşti de ea. Şi mândra de lângă tine a fi “jucată” mai ţanţoş după ce o dai pe gât în jos. Puşcă plâmânii-n tine!

“…schiţând tiptil finalul articolului, neapărat trebuie să mai torn un shot de pălincă. Amu’ no, îi mai tragem o ungere condeiului să prindă spor şi să n-o dea în beteşig…”

Ce? Aţi crezut că aci numa’ pălincă avem? Nici vorbă. Mai există o alifie pentru încântarea inimii şi a chefului cu cântece populare. Se numeşte vinul de casă. Spumant, roşu ca sângele de taur, stors într-o toamnă târzie, când ultimele frunze veştejite se desprind uşor de butuc şi cad alene pe pământul crăpat pe alocuri de un soare încă puternic în emanaţii de ultraviolete şi infraroşii…
La căpătâiul acestui proces de obţinere a mustului şade o preaveche tehnică cunoscută numai de cei mai bătrâni inşi ai Dealurilor de Vest.

“Finiş”

Iar eu încălecai pe-o şa şi vă spusam povestea aşe’! Ş-apăi ca să fie treaba completă am să vă las în compania unui ansamblu de instrumentişti şi vocalişti de mare clasă din Transilvania/Erdély/Siebenbürgen. No, bagă mare şogore: