Doamne fereşte să-şi vâre ghinionul coada în oglinzile retrovizoare, să nu observi stâlpul şi să trebuiască să mergi la generalii cu care ai încheiat o asigurare full casco, de pe vremea când erau doar colonei ardaf, că încep să se scarpine de la o ureche la cealaltă pe după ceafă şi înapoi, să se frece la nas, până ajung să concureze cu Rudolf şi să se bâlbâie ca la o întâlnire de gradul III, păi… cccă nu găsim pozele, păi… cccă făcut-am noi, oare, factorul de risc…păi cccă au trecut opt ani de atunci. Trecut-au ani, da! An de an ai cotizat, conştiincios ca un ceas elveṭian, la tresele generalilor, până au ajuns fireturile de aur, liniştit că de dă ceasu’ ăl negru peste tine, eşti asigurat până-n dinţi. Doar că soldaṭii s-au dovedit nişte soldăṭei de plumb cu rol de puşculiṭă şi cam atât. Cum altfel să-ṭi traduci faptul că la un simplu incident, fără pagube serioase, auzi poveşti gen “păi cccă nu ştiu unde a înţărcat mutu’ iapa şi de unde scot basmaua.” Şi să mai ai puterea să-ţi îndeşi nervii adânc în buzunare, ca să nu-ṭi vină să te arunci la volan şi să intri direct în generali, cu tot cu maşină, şi să le explici că tu eşti clientul, adică ăla care le-a dat atâţia amar de ani bani, şi că ei trebuie să aibă răspunsul la şirul lung de păi, păi-uri, nu tu! Mno, da’ să fim mai optimişti decât Papa, că poate aşa totu’ a fi bine!