DONEAZÃ!  Susţine-ne   in promovarea unui altfel de jurnalism
Asociaţia Sălajul pur şi simplu     27968875
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank     |  Contact  |

Am oprit în fața casei lui, dar mi-a răspuns ecoul: Zoli nu-i acasă

N-am mai fost niciodată la cimitir, de când oamenii l-au petrecut pe Zoli pe ultimul lui drum, acum câțiva ani. N-am mai fost pentru că știu că nu-i acolo. Și chiar dacă oamenii continuă să creadă asta, că a fost ultimul lui drum, eu știu că nu-i așa. Drumul lui, la fel ca al oricărui alt om, nu se termină odată ce trupul îi este așezat într-un sicriu de lemn.

Știu că nu-i place să mă vadă acolo, la cimitir, așa că nu mă duc. În schimb, de fiecare dată când ajung în Jibou, și-s singur, la întoarcere o iau pe străduțe lăturalnice, ca și cum așa n-ar ști nimeni că-s acolo, apoi ajung în fața casei lui și opresc. Câteva secunde, nu mai mult. Și de fiecare dată, întrebării mele nerostite îi răspunde un fel de ecou prins în timp: Zoli nu-i acasă. E… acasă.

Am câștigat toate luptele, de când mă știu. Le-am pierdut doar pe acelea în care trebuia să-i salvez pe cei dragi. N-am reușit să-l salvez nici pe Zoli, nici pe tata. Și n-am reușit să mă împac cu asta, nici să mă resemnez: ”asta e”. Dimpotrivă, m-a cuprins un fel de furie amestecată cu lacrimi. Și pe drumul către casă, oricât am încercat, am pierdut lupta cu lacrimile, chiar dacă, așa, ca un fel de scuză, mi-am spus că eu le-am lăsat să fie.

După vreun sfert de oră, în Mirșid am văzut o femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, sprijindu-se într-o cârjă, care traversa strada printr-un loc nemarcat. Încet, încet, pașii femeii păreau că se scurg la fel ca ploaia care cădea pe asfalt, iar femeia făcea pas după pas privind în pământ. Poate pentru că nu voia să-și vadă slăbiciunea trupului îmbătrânit.

Am tras mașina pe mijlocul drumului, peste linia continuă, să ocup, cât se poate, ambele benzi. Apoi, am pus luminile de avarie și am oprit, să o protejez pe femeia îmbrăcată în negru, de cele câteva mașini aflate în spatele meu, dar și de cele care veneau din direcția opusă. Și atunci, în cele câteva secunde, am reușit să închei un armistițiu cu lacrimile contopite cu rebeliunea de nestăpânit care mi-a cuprins toată ființa.

E o lume goală, asta, unde suntem acum. Goală din cauza oamenilor lipsiți de orice urmă de suflet. Și pentru mine, care, atunci când mi s-a oferit sufletul, mi-a fost dat prea mult, și în loc să fiu creat ”normal”, am fost creat sută la sută din emoții (un fel de rebut social), e greu de înțeles. Zoli știa asta, și mi-o tot spunea, în felul lui. Și chiar dacă de multe ori mă enerva de mă scotea din sărite, l-am iubit. Așa cum mi-am iubit toți prietenii de-a lungul vieții, atât de puțini câți au fost. Ori câți mai sunt. Și când văd că oamenii nu doar că nu știu să iubească, dar nici nu-s capabili să primească iubirea care li se oferă necondiționat, îmi vine să-mi bag picioarele în ea de lume. Îmi vine să o dau naibii de bătălie pe care mi se tot spune, de undeva, din neant, că trebuie să o port, de dragul celorlalți.

Parcă-l aud pe Zoli: ”Călin, iar scrii în extraterestră…”.

Azi am trecut, din nou, prin fața casei lui. Nimeni pe stradă, nimeni la poartă. Doar ecoul aducându-mi aminte: Zoli nu-i acasă.  



1 comentariu

  1. Anonymous says:

    Stii,Zoli e …acasa.Dorul de el ,doar,e aici.Si stii ca tot el prin el ii poti vorbi acolo unde e .

Lasă un comentariu