Asociaţia Sălajul pur şi simplu  
IBAN: RO93RZBR0000060014546682
Raiffeisen Bank
 D O N E A Z Ã!   Susţine-ne!        
Mihai Calin Paval   |   - ING Bank
EURO: RO28INGB0000999911224956
USD: RO17INGB0000999911172192
patreon.com/calinpaval
|  Contact  |

Altarul de la Cristolțel. Deasupra stâncilor, într-un loc superb din Sălaj, a cincea tabără SPS

Sînt multe locuri frumoase în Sălaj, și toate au farmecul lor aparte, fie că e vorba despre natură, biserici de lemn, situri istorice, muzee populare etc. Locul ăsta special de lângă satul Cristolțel e, însă, un loc aparte nu doar prin frumusețea peisajului ori a stanelor de gresii uriașe care străjuiesc zona, ci și prin faptul că acolo istoria umanității e ”scrisă” pe gresiile vechi de când lumea, petroglifele fiind ca o carte deschisă, chiar și acum, după zeci de mii de ani de când oamenii locului le-au  pus la vedere, un fel de semn de carte al istoriei.

Despre petroglife am mai scris, ba chiar am fost acolo și cu cei de la Muzeul din Zalău, într-o încercare de a proteja, prin activitățile specifice ulterioare, istoria la vedere de pe gresiile Cristolțelului, un loc unic în țară și printre puținele de genul ăsta din Europa. Gresii care, la un loc cu petroglifele, găzduiesc ceea ce pare… , de fapt nu doar pare, ci chiar sînt convins că a fost un altar, un loc unde oamenii își manifestau credința lor de atunci, o credință care l-a însoțit pe om de-a lungul istoriei.

De ce e important un altar, chiar și unul, ori cu atât mai mult, ”construit” în gresiile uriașe din Sălaj? Pentru că, la fel ca orice alt vestigiu istoric, vorbește despre om, despre drumul lui prin istorie, despre drumul lui prin ceea ce l-a făcut să privească dincolo de instinctele primare, dincolo de partea materială a vieții, un fel de a-și prelungi ființa în zona asta numită credință.

Tabără de cercetare. Papornița, bat-o vina!

Ne-am propus tabăra asta de ceva vreme, ca să putem să cercetăm mai bine locul și, într-un final, am ajuns acolo. Am lăsat SPS-ul mobil, respectiv mașina, la marginea drumului, apoi am luat rucsacurile și restul bagajelor și, după ce am ajuns la baza pantei abrupte, ne-am dat seama că deși nu foarte lungă, panta asta o să cam scoată untul din noi. Nu de alta, dar când ești ca un pom de iarnă, dar în loc de podoabe ai bagaje, te uiți cam nu cu foarte mare tragere de inimă la cărarea abruptă. Acuma, de ce ca un pom de iarnă? Pentru că, dat fiind că taberele ăstea le facem nu foarte departe de locul unde parcăm mașina, nici bagajele nu sînt așezate la fel ca atunci când mergi pe munte, iar fiecare gram contează. Așa că, pe lângă rucsacuri, avem o grămadă de lucruri de cărat, printre care și o paporniță (o plasă de rafie mare, dar mare de tot), pe care, acum, pe panta abruptă, când se agăța de toate crengile, rădăcinile ori colțurile de piatră posibile, am blagoslovit-o în toate felurile. Iar asta pentru că mi-am dat seama că asta e a cincea oară când o cărăm după noi, când am fi putut, foarte bine, să punem toate lucrurile ălea în altceva, o geantă, de exemplu, care ar fi mult mai ușor de cărat. Așa, cu papornița, aproape că am arat toată cărarea până sus, desupra stâncilor, aducându-mi aminte de nea Pavel, un om hâtru pe care l-am întâlnit într-una din aventurile prin Sălaj, l-am imitat, fără voie: ”Futu-i soarele ei de paporniță! Adică ce, io-s prost de o las să-mi lungească mâinile, când puteam foarte bine să folosesc o geantă ceva mai mică? Cum de nu mi-am dat seama până acum că o car ca prostu’?”. Și, bineînțeles, faza, pe lângă nervii de rigoare, a fost și comică, și mi-am dat seama de asta surprinzându-mă, printre blagosloveli, râzând de mine, așa, înfundat. Gina, cealaltă parte a SPS-ului, însă, râdea de-a binelea, și a râs, chiar dacă panta s-a dovedit, așa, încărcați, foarte dificil de parcurs, până am ajuns sus.

Altarul

Când dai prima oară cu ochii de grota asta micuță, cât aproape un stat om, creată în gresiile uriașe – pe care semnul crucii e prezent în multe forme și în multe locuri -, îți sare în ochi forma ei, ca un ou uriaș, și îți spui ”fii atent, ce formă ciudată a creat natura!”. Apoi observi, în mijlocul găurii ăsteia sub formă de ou, o altă gaură, mai mică, de vreo 20 de centimetri diametru, aproape perfect rotundă, în interiorul căreia, la vreo 20 centimetri adâncime, o altă gaură, și ea aproape perfect rotundă, cu un diametru de vreo 5 centimetri.

Când spui formă perfectă ori aproape perfectă, din start, se exclude crearea acelei fome de către natură, pentru că natura, artist desăvârșit, nu creează forme geometrice ”perfecte”, deci a fost creată de cineva, o ființă rațională și cu deprinderi pentru a putea crea așa ceva. Și, dacă ai curiozitate și răbdare, poți să vezi chiar mai mult, acest mai mult fiind, fără doar și poate, dovada clară cum că gaura asta mică de vreo 5 centimetri a fost creată de o ființă rațională.

De ce să fi creat cineva așa ceva? După urmele negre din jurul găurii, semn că acolo a ars multă vreme un foc, pare un loc de altar, acolo unde oamenii vremurilor se adunau pentru a aduce rugi și, poate, ofrande, celor numiți zei. Lucru care e confirmat, într-o bună măsură, de locurile săpate atent în gresie, locuri pentru șezut, iar lângă acele locuri pentru șezut, pentru veghe, fiind săpate locașuri pentru unele obiecte de mici dimensiuni, poate opaițe ori  ceva asemănător.

După ce ți-ai îndreptat atenția asupra locurilor ăstora de veghe (două în partea stângă și unul în partea dreaptă), cu puțină imaginație și cu ceva logică, îți dai seama că locașurile ălea au fost create acolo pentru a veghea locul cu pricina, așa cum au făcut oamenii, de-a lungul istoriei, cu altarele, cu locurile de cult, indiferent de felul în care și-au exprimat credința, la un moment dat.

Imaginația ar putea fi arătată cu degetul de cei mai mulți dintre sceptici, cum că ar sta la baza acestor afirmații. Și tocmai de aceea am cercetat și mai atent gaura cea mică, care și-a păstrat forma perfect rotundă. La lumina lanternei de mici dimensiuni, astfel încât fasciculul de lumină să lumineze interiorul găurii, se pot vedea un fel de striații, ca un fel de filet, striații groase de aproape un centimetru, și care, la rândul lor, sînt ”ornamentate” cu un fel de striații, dar mult mai mici și care au (ori așa par văzute din poziția incomodă în care eram) o orientare inversă decât cele principale. La capătul ”filetului”, la o adâncime de vreo 30 – 40 de centimetri, peretele e drept, neted, cu nunațe de negru și auriu, în care se poate vedea o formă ca a unei stele în cinci colțuri, și care are darul, și mai mult, să te facă să te întrebi ”oare asta de ce a fost făcută și de către cine?”.

Noapte, cu ochii după perseide. Insecte multe, foarte multe. Focuri de armă

Am urcat înapoi pe stânci, acolo unde am instalat redacția de sfârșit de săptămână, și de unde am coborât la altar, și, înainte de a putea să trecem în revistă descoperirile noastre, am primit un telefon de acasă, de la mama: ”Știi, Călin, parcă nu-s chiar așa de bine…”. Am coborât în viteză de pe stânci, lăsând cortul și toate bagajele acolo, și am plecat către casă, la 40 de kilometri distanță, conducând cât de repede s-a putut, fără a pune în pericol, însă, siguranța noastră ori a celorlalți de pe drum. Ne-am întors la tabăra lăsată de izbeliște după câteva ore, odată cu întunericul. Ai urcat vreodată prin pădure, prin loc nemarcat, noaptea, pe beznă? E o experiență aparte, fără a avea un minim de repere, te poți rătăci foarte ușor, toți copacii și toate văile părând la fel. Am ajuns sus, leoarcă – pentru că iar mi-a sunat telefonul și semnal, în zonă, nu prea e, decât pe stânci, ața că urcușul a fost unul de forță -, și, după ce ne-am liniștit, ne-am așezat în liniște și ne-am tras sufletul.

”Oare se mai văd perseidele?”, ne-am întrebat la unison, și ne-am așezat la marginea stâncii, acolo de unde se vedea cerul, cu ochii după stele, căzătoare sau nu. Și am văzut câteva, simțindu-ne ca niște copii care, cu fiecare stea căzătoare, parcă am primit câte un cadou. Și chiar a fost ca un cadou, spectacolul luminilor din cer e unul care merită privit. Și l-am privit mult timp. Noi, oamenii. Insectele multe, de toate felurile, din pădure, nu aveau timp de stele, erau ocupate cu noi, adică să ne muște și să ne înțepe care de unde a apucat, lucru care, acum, la două zile distanță, s-a lăsat cu multe scărpinături.

N-am reușit să adorm decât târziu, pe la 6 dimineața, și și atunci mai mult așa, iepurește. Iar noaptea zgomotele pădurii par atât de aproape. Însă nu zgomotele pădurii, și nici chiar luminițele roșii ciudate care au apărut de vreo două ori nu au fost nelalocul lor, ci, pe la ora 1 noaptea, niște împușcături. ”Bum”, am auzit prima împușcătură, și, înainte să apuc să mă întreb cine naiba trage cu pușca noaptea, alte câteva împușcături au stricat liniștea nopții, ecoul părând că rup întunericul din jur. Apoi 8, 9 focuri de armă, la automat, ne-au dat de înțeles că se vâna cu arme de calibru mare. Acuma, că e legal ori braconaj, nu pot să înțeleg vânătoarea. Adică, de ce ai omorî niște animale, ființe vii, ca tine, omul? Și nu, nu pentru mâncare, că dacă ai bani de carabină și cartușe, clar, ai bani și de mâncare. Așa că singura motivație e pornirea omului de a ucide, un hobby criminal, la propriu. N-am ieșit din cort, să văd care e treaba cu focurile de armă, nu de alta, dar auzind mișcare, în goana după a ucide tot ce mișcă, ”vânătorii”, și nu ar fi prima oară, ar fi putut trage în direcția mea. Așa că, mai bine nu.

A doua zi

am plecat în recunoaștere, în zonă, acolo unde, acum vreo patru ani, împreună cu Zoli, am descoperit niște stânci cu forme ciudate, pe celălalt versant. Nu le-am mai găsit, chiar dacă le-am tot căutat, de parcă ar fi intrat în pământ. Însă plimbarea de vreo oră și ceva prin pădure a meritat fiecare pas. E atât de frumos în pădure…

Ne-am întors la tabără și am făcut o mică pauză, de lectură. Și, pentru că tot a fost o tabără de cercetare, am citit despre sumerieni, despre scrierile de pe tăblițele descoperite, despre veriga lipsă din ceea ce numim evoluție umană, despre ființe venite din alte părți ale universului, din ăstea, care țin de curiozitate, de cunoaștere, de minte deschisă. Lucruri care, însă, pentru oamenii contemporani sînt doar motiv pentru a strâmba superior din nas și a îngăima, afectați de propria lor importanță: ”Adică, ce, cum să mai fie și alte ființe decât noi, cei mai cei, recte oamenii? Păi, dacă Ramona o suge (așa cum spune titlul uneia din cele mai citite cărți românești contemporane), și”Toată lumea mâinile în aer! Să ne simtem bine!” (semn că subcultura a învins), de ce să mai existe și altceva?

Am coborât, din nou, la altar, să mai cercetăm puțin locul. Ne-am așezat în locurile de veghe, acolo unde, acum câteva mii de ani, oamenii au stat de veghe la altar, ori poate doar s-au odihnit, în drumul lor înspre alte părți ale lumii. Și ne-am simțit privilegiați că am putut chiar și doar să ne imaginăm cum, cândva, la altarul de lângă Cristolțel, la adăpostul gresiilor uriașe, istoria a însemnat locul ăsta și l-a lăsat drept moștenire, în încercarea de a descoperi cine sîntem.

  • altar_cristoltel_tabara5_sps__22_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__27_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__16_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__4_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__24_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__14_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__12_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__38_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__26_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__1_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__2_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__3_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__5_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__6_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__7_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__8_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__9_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__10_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__11_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__13_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__15_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__17_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__18_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__19_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__21_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__23_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__25_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__28_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__29_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__30_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__31_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__32_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__33_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__34_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__35_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__36_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__37_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__39_
  • altar_cristoltel_tabara5_sps__40_



 
  

1 comentariu

  1. Afluirea turistica in masa & popularizarea excesiva a particularitatilor neolitice ale Stanului Moldoveanului vor conduce in f. scurt timp la distrugerea litogrifelor zoo si antropomorfe ; am constata aparitia unor mizgalituri-scrijelituri ,,piedici in calea uitarii,, realizate de catre neovandalii sec XXI in 2017 in intervalul scurt , martie-iulie .E mare pacat ! Vor urma poluarea menajera=uitarea cutiilor/dozelor/PET-urilor, vetrele de foc etc.
    Romania-inst. abilitate nu au nicio grija fatra de astfel de valori patrimoniale inestimabile & deosebit de perisabila natural si indeosebi antropic.
    LPG Baia Mare

Leave a Reply

Your email address will not be published.