Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău

Acel ceva magic al pământului

Am văzut și auzit de multe ori, la piață fiind, persoane care se târguiau cu țăranii care își vindeau produsele, chiar dacă acel ceva pe care voiau să-l cumpere era undeva la 2, 3 lei: ”Dar nu-l dai mai ieftin? Că dacă lași din preț, cumpăr, dacă nu, mă duc și iau de la magazin”. Și de fiecare dată mi s-a părut o mostră de nesimțire crasă din partea ”negociatorilor”, ca și cum produsele pe care le aveau țăranii la vânzare ar fi fost ceva, așa, un fel de moft, iar ei, cei care îl cumpărau, îi făceau un hatâr vânzătorului. E drept, există și samsari în piață, dar aici e vorba despre micii producători, despre țăranii care, unii, vin de la zeci de kilometri să-și vândă produsele. Cum adică să negociezi așa ceva, în loc să te bucuri că există oameni care muncesc pământul, care fac agricultură ca să-ți dea ție de mâncare? Da, poți negocia prețul, dar în sensul ăsta: ”Cum, numai 2 lei kilu de cartofi? E prea puțin, că știu câtă muncă înseamnă. Îți dau 3 lei”. Numai că în lumea asta, a vinde o aplicație pe telefon, a învârti tot felul de hârtii cu grafice, a avea tot felul de slujbe bine plătite,  dar care ar putea foarte bine să nici nu existe, e atât de ”very important”, că nimic altceva nu contează. Și aceleași persoane, atunci când își cumpără o geantă de firmă, dau mii de euro fără să clipească, că doar e de marcă, nu? Când e vorba de 2 lei pentru un kil de cartofi… Ee, oamenii ăștia ar trebui să știe că țăranii ar putea foarte bine să trăiască fără ei, fără nicio problemă. Viceversa, nu.

Să lucrezi pământul are ceva magic, iar țăranii o știu cel mai bine. De aceea, pământul a fost dintotdeauna sfânt pentru ei, a fost rațiunea lor de a fi. Și nu de dragul înavuțirii, ci pentru că acea comuniune care se creează între om și pământ e una magică, senzația pe care o ai atunci când lucrezi pământul e una care ține de străfundurile ființei. Pentru că pământul înseamnă viață, nimeni și nimic nu ar putea exista dacă pământul nu le-ar oferi tuturor sămânța asta a vieții. Și cel mai bine poți să-l simți atunci când reușești să creezi comuniunea asta dintre tine și el – chiar și doar întinzându-te în iarbă -, o comuniune, până la urmă, între două entități. Pentru că pământul nu e doar ceva ”de folosit”, e viu. Că mulți, foarte mulți, nu văd asta e doar pentru că nu pot, nu au acea capacitate sufletească de a simți viața, sub orice formă ar fi. Ei, trecători prin viață, se nasc, apoi așteaptă să moară. Și cam atât. Însă pământul e viu, iar cei care reușesc să vadă asta, știu că pământul ăsta e însăși viața, și, ca atare, îl prețuiesc și îl apară, cu pădurile, apele, munții și vietățile lui.

Am început ”să mă duc la grădină” de dragul părinților, pentru că știam că lor le place să-și cultive acele câteva straturi, apoi să culeagă roadele. La început îi ajutam cu ce era mai greu, apoi, încet-încet, când ei nu au mai putut să lucreze pământul, am lucrat mica grădină de unul singur. De dragul părinților, pentru că știam că le place chiar și ideea de a avea niște legume pe masă care să fie din grădina noastră. Și nu prea am avut niciodată chef de asta, de agricultură (adică, asta îmi mai lipsea, am atâtea de făcut… ), însă, după bombănelile de rigoare, odată ajuns acolo, lucrând grădina, m-am simțit bine, senzația de a simți pământul în palme e una specială.

Așa și în ziua asta, când am ajuns pentru prima oară anul ăsta la grădină. Am regăsit pământul acela din brazdă cu bucurie chiar, și mi-am înfipt mâinile în el frământându-l, răsfirându-l printre degete, la fel cum o fac cei mici, copiii, care se murdăresc de noroi cu cea mai mare plăcere, de parcă ăsta ar fi cel mai frumos joc. Nu m-am murdărit, la fel ca și copiii, de noroi. În schimb mi-am dat jos tricoul, să simt soarele și vântul. Apoi, pentru că eram doar eu acolo, mi-am dat jos încălțările și am scormonit pământul cu degetele de la picioare, bucurându-mă de viață. Și, probabil, bucuria mea a fost molipsitoare pentru cele două păsări care se tot roteau deasupra mea, zburătăcind și umplând locul de ciripitul lor vesel, ca într-un fel de dans aerian. Și poate că și dansul lor aerian era tot un fel de a mă imita. Mă rog, de a-mi imita ”dansul” de pe brazda de pământ, un dans care nu a fost în plan, dar ce știu insectele? Stând aplecat, tot înfigând arpagicul în pământ,  o insectă s-a trezit că are chef să aterizeze pe spatele meu, apoi să-mi intre în pantaloni. Cum aveam mâinile pline de pământ, am încercat să mă scutur de insecta aflată în expediție pe trupul meu prin tot felul de contorsiuni, scuturări, piruete și răsuciri de tot felul, lucru care s-a transformat într-un fel de dans contemporan. Și poate de asta și dansul la fel de haotic al păsărilor, care văzându-mă dansând de unul singur, între straturile grădinii, și-au zis să intre și ele în joc.

M-am bucurat, la fel cum se bucură cei mici atunci când se murdăresc de noroi, de pământul dintre degete (și cele de la picioare și cele de la mâini), de soare, de vânt, ba chiar și de dansul improvizat dintre straturi. Și am simțit, din nou, magia asta a pământului, la fel ca atunci când sînt în natură, cutreierând pădurile și dealurile și munții. O magie care i se relevă oricui vrea să o vadă, să o simtă. Tot ce trebuie să faci e să vrei asta.

1 comentariu

  1. Cristian says:

    Targuiala face parte din farmecul pietei, mai schimbi o vorba mai una alta… dar fara a jigni pe nimeni.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*