Contact  |  în memoria lui Zoli SUSŢINE-NE în promovarea unui altfel de jurnalism. DONEAZÃ orice sumă de bani în contul
Asociaţiei Sălajul pur şi simplu, IBAN: RO93 RZBR 0000 0600 1454 6682, deschis la Raiffeisen Bank Zalău
Directioneaza 2% pentru un altfel de jurnalism. Formularul poate fi descarcat AICI

Acastauăle, un loc de legendă de lângă Șimleu Silvaniei

Partea asta de lume numită Sălaj e plină de istorie, de povești și legende, și poate niciun alt loc nu e în mijlocul legendelor ăstora mai mult ca orașul de sub Măgură.

Cum ieși din Șimleu Silvaniei și treci podul către Cehei, pe partea stângă, niște stânci, cu o formă ciudată, care nici măcar nu-și au locul acolo, fiind singurele formațiuni de genul ăsta din zonă, par uitate în locul ăsta de timp. Am fost de câteva ori acolo, și de fiecare dată mi-a venit în minte aceeași întrebare: ”Ce-o fi și cu stâncile ăstea?”. Le-am dat ocol, m-am plimbat pe lângă ele, am cotrobăit prin locașurile de sub stâncă, am fost și deasupra, încercând să le găsesc o explicație. Pentru că stâncile ăstea par mai mult niște rămășițe din ceva mai mare, ca și cum cineva ar fi vrut să caute ceva acolo, așa că a săpat în pământ, apoi, pentru că nu a găsit ce a căutat, a renunțat, iar locul a rămas răvășit, cu stâncile ăstea dezgolite la vedere, un mister al timpului.

Stâncile ăstea, însă, au o poveste a lor, o poveste care vorbește despre vremurile tulburi ale secolului al XIX-lea, când iobăgia apăsa greu asupra țăranilor. Din cărțile de istorie, se știe (ori ar trebui să se știe, dar pe cine mai interesează astăzi istoria, când aplicațiile virtuale țin loc de orice?) despre anul 1848, când iobagii s-au ridicat la luptă împotriva moșierilor, nemaisuportând viața grea și condițiile de sclavi impuse de cei care, având o poziție socială – impusă și ea în funcție de interesele marilor puteri -, profitau de asta și îi transformau pe țărani în sclavi. Ce nu se știe, ori se știe prea puțin, e că primii care s-au ridicat la luptă împotriva moșierilor, împotriva iobăgiei, au fost giurtelecanii șimleuani. Vicarul Șimleului, Șuluțiu, așa cum consemnează în cartea sa Vasile Vetișanu, umbla prin sate, și căuta să-i îmblânzească pe oameni, dar giurtelecanii, cei dîntâi, s-au ridicat împotriva nelegiuitei iobăgii.

”Gigantica mutare”, așa e consemnată, într-un document aflat la Arhivele Statului, revoluția începută în Sălaj, la Giurtelecul Șimleului, în martie 1848, când giurtelecanii s-au ridicat la luptă, cu ce arme aveau ei – sape, securi, coase -, apoi au venit alții și alții, din satele care înconjoară Șimleu. Iar după ei, mișcarea s-a răspândit în toată țara. Unii au intrat în oastea lui Iacob Deleu, din Periceiu Șimleului, și s-au dus în munți, în Apuseni, la Avram Iancu,.

Situația românilor, mai spune Vetișanu în cartea sa, era disperată. Încă din 1773, într-un memoriu către Viena, se scria: ”Semințiile din care provine românul se bucură de o considerațiune puțin diferită de cea de care se bucură vitele. Nobilimea îl consideră pe român ca pe un om destinat sclaviei, a cărui întreagă fericire trebuie să constea în faptul că i se admite aerul liber”. Însă, în 1848, cei care nu se bucurau decât de aerul liber au considerat că a fost de ajuns, că au suferit îndeajuns, că dreptul la libertate, la viață, până la urmă, e unul sfânt. Și s-au ridicat la luptă, iar din Giurtelec răscoala s-a întins în toată țara.

Revoluția a avut însă și urmări dramatice pentru giurtelecani, ca de altfel pentru toți sălăjenii care s-au săturat de iobăgie și și-au cerut dreptul la viață.  Moșierii, baronii erau în stare să facă orice pentru a stăvili orice mișcare împotriva iobăgiei. Și, ca să-i înspăimânte pe români, au ridicat spânzurători de-a lungul drumurilor. Aici, la Acastauă, la marginea drumului, țăranii erau aduși în grup, apoi erau torturați. Acastauăle erau un instrument de tortură în forma unui jug de lemn, având partea inferioară fixă, iar partea superioară, mai grea, și mobilă, mișcându-se în sus și jos, pe două bare. Iobagii aduși aici erau ținuți câte două ore sub greutatea celui de deasupra, apoi erau spânzurați.

Istoricul și publicistul român transilvănean George Barițiu scria în timpurile acelea, în cartea sa “Părți alese din istoria Transilvaniei, pe două sute de ani din urmă”, publicată la Sibiu, în 1890: ”Ceea ce în acea epocă nu se mai vedea nicăiri în Europa, se vedea în tot cuprinsul Transilvaniei, adică furcile și spînzurătorile ridicate în permanență pe la toate comunele”. Temnițele din Șimleu, Zalău și Carei erau pline de iobagi, iar spânzurătorile ridicate, de acum, pe hotarul fiecărui sat dezlănțuind o teroare cruntă în partea asta de lume, și multe sate au fost părăsite, de spaimă.

Câți au fost spânzurați la Acastauă, e greu de spus, însă aici, la marginea drumului cum vii din Șimleu către Cehei, chiar cum treci podul pe partea stângă, istoria a fost scrisă cu sânge, iar memoria celor care au pornit revoluția din 1848 ar trebui, cumva, respectată, chiar și prin amplasarea unei pancarte ori a unui monument, cât de mic, care să nu lase românii să uite ce s-a întâmplat aici. Până la urmă, am ajuns aici, așa cum sîntem astăzi, și datorită celor care s-au ridicat la luptă împotriva iobăgiei, datorită sălăjenilor din Giurtelecul Șimleului, care au pornit răscoala ce avea să se întindă în toată țara.

Când am fost prima oară acolo, n-am știut ce reprezintă acel loc, acele stânci, așa că pașii mi-au fost ușori. Acum, sigur nu aș mai putea păși pe stâncile acelea la fel de ușor, amintirea celor care au pătimit acolo, pentru că și-au apărat dreptul de a trăi liber, e un munte greu de urcat. Însă un lucru e cert: locul acela e istorie. De altfel, Șimleu Silvaniei și ținutul lui e plin de istorie. Și ar fi bine ca șimleuanii, sălăjenii, să își cunoască istoria. O istorie, de altfel, plină de măreție.

niciun comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*