„Măhhh, se poate urca pe acolo?”, îl întreb pe Călin, pentru că, pe de o parte îmi acoperă toată vederea, iar, pe de altă parte, totul e plin de un păianjeniș de mărăcini crescuți, parcă în aer, blocînd toată vederea.
„Nu, nu se poate. Ba, cred că se poate!”, zice el, iar eu ar trebui să fiu obișnuit, cînd aud așa ceva, să fug, să ocolesc și să caut trasee diametral opuse, față de ceea ce zice el că „s-ar putea”. Dar, de data asta, mi-e imposibil: sub mine e un ponor – ruptură, ce adăpostește și Peștera cu Izvorul Bulbuc, de la care se deschide o prăpastie de toată frumusețea, adîncă de vreo 20 de metri. Plan vertical complet. Stau, deci clătinîndu-mă pe urma de brînă, așteptîndu-l pe Călin să înceapă ascensiunea, ca să văd și eu cu ce am de a face. Urcă vreo 5 metri, după care dislocă un bolovan de cîteva kile, care, nu știu cum se face, dar în cădere chiar pe mine mă găsește. Întind o mînă spre el, cum vine cu toată greutatea multiplicată de inerție, și oprindu-l, alunec spre jos, ușor. „Ești bine, mă?”. Neh, nu-s bine deloc, dar măcar m-am fixat de perete ca și mușchii ce stau lipiți de stînca lucioasă – deci umedă. Iar acum văd ce mă așteaptă: o urcare aproape verticală de vreo 25 de metri, fără priză, fără rădăcini, fără coardă și complet neasigurată. Călin bombăne, icnește, se văicăre, rar mai și înjură, iar eu mă tîresc în sus după el, pe urmele lui, care au transformat stînca în patinoar. Face o burtă, undeva pe la mijloc, peretele, și rămîn neputincios, sînt momente de astea, cînd nu mai poți nici în jos, dar nici sus. „Nu te uita în jos!”, zice el, deci, normal că mă uit în jos. Curios, hăul imens, care îmi amintește de Rîmeț, nu mă îngrozește deloc. Dimpotrivă, mă calmează. Dacă ar trebui să se întîmple, aici ori în zone de astea vreau să se termine.
Călin se ancorează, cumva, și lungindu-se, își întinde piciorul peste burta peretelui. Îl apuc zdravăn de ștaiful bocancului și mă preling în sus, centimetru cu centimetru. 300 de centimetri de cățărare, în care, garantat, simți fiecare centimetru lung ca pe o viață. Chestia asta ar trebui s-o patentăm deja: escaladă la liber cu priză de labă. Rucsacul mi se prinde în spinii unei tufe de trandafir sălbatic, care mi-l sfîrtecă, iar sticla de apă, în care nu mai erau mai mult de 2 deț de lichid, se prăvale în adîncuri. O simplă sticlă de plastic, fără greutate, care parcă a fost absorbită de neant. Iar eu am undeva spre 78 de kile.
În sfîrșit, panta se mai înmoaie un pic, este și mai mult expusă la soare, vegetația este ceva mai uscată și se poate urca ceva mai ușor. „Încă 10 metri!”, îl aud pe Călin, și continui escalada. Curînd, intrăm în pîlcul de copaci de pe creasta ponorului și putem lăsa liberi mușchii încordați. Cînd elimini atît de multă adrenalină, după ce te vezi în siguranță, îți vine să te întinzi pe covorul de frunze și să te lași pradă moleșelii.
„Auzi, tu știi că vorbeai singur cînd urcai?”, mă întreabă Călin, iar răspunsul mi se citește pe față. Nici măcar în somn nu vorbesc. „…tui mama mă-sii! Ai tot zis-o de vreo 3 ori”, ceea ce mă uimește. ”Dar n-am vrut să-ți zic nimic, ca să nu-ți distrag atenția, mai ales că eu rupeam și smulgeam “tupfele” cu părul. “Tupfele” alea m-au scalpat, pe bune! Să le ia dracu de “tupfe”, dar le-am smuls cu capul!”, mai zice Călin, și-i dau dreptate cu toate „tupfele” lui cu tot, că dacă nu mai pronunță f-ul, atunci și el e marcat bine. Dar sîntem în siguranță, acum, iar toată puterea peretelui, acum învins, a trecut în noi.
„Asta nu a fost cățărare. Asta a fost nebunie!”, mai zice Călin. Mda, pînă la urmă, toți avem momente de luciditate.

Valea Rea, pe ocolite, dinspre Purcăreț

Rulăm încet, spre Purcăreț, urmînd „harta” lui Călin. Adevărul este că habar n-avem pe unde ar trebui să o tăiem ca să ajungem la obiectivele noastre. Lîngă drum, niște oameni sapă mălaiul, le dau sănătate și-i întreb dacă știu pe unde ar fi Biserica Dracului. ”Apăi, ar fi așa, de-a dreptul peste dealurile astea, dar nu se poate, pentru că e prăpastia prea mare. Trebuie să mereți în sat, tot spre stînga și apoi este o cărare care duce spre peșteri”, ne zice omul. Cînd am auzit că nu se poate, am și parcat mașina, ne-am echipat și am tăiat-o spre traseul care „nu se poate”. Degeaba, asta e deja în noi. O boală grea. Dăm peste o cîmpie enormă și călcăm iarba de peste un juma de metru, plină de flori de cîmp și de toate insectele existente pe acest pămînt. Undeva, în zare, se vede o creastă mărginită de un șir de mesteceni. ”Încotro, spre dreapta sau la stînga?”, întreabă Călin, iar răspunsul amîndurora e evident: „Înainte!”. Urcăm, coborîm, tot așa, fără efort, dar soarele e puternic și tragem tare să intrăm în pădure, unde în loc de umbră, dăm de o adevărata saună. Teoretic, știm că traversînd perpendicular toată cîmpia, cu dealuri și păduri cu tot, ar trebui să ajungem în Valea Rea. Dar mai trece o oră, pînă să dăm de ea și, practic, sîntem pierduți în spațiu. Cea mai faină senzație.

Într-un tîrziu, ajungem pe creasta ce mărginește Valea Rea, dinspre dreapta, dar nici urmă de stînci, iar ceea ce căutăm noi, doar prin zonele calcaroase poate fi. Instinctual, ne dăm seama că falia calcaroasă începe mai încolo și ne continuăm drumul spre adîncimea Văii, pe creastă. Încet, încep să apară primele formațiuni bolovănoase, iar peisajul se transformă, simțitor, prevestind un ponor. Apoi, dăm de primul Uriaș, care are la bază un fel de brînă. Dar, ceea ce ne atrage atenția, este vuietul puternic al unei ape, al cărei sunet parcă mitraliează liniștea din jur. Categoric, trebuie să fie ori o ieșire puternică de șuvoi din subteran, ori o cascadă. Ne orientăm spre sunetul ce devine din ce în ce mai puternic și dăm de cascadă. Apoi, de șuvoiul care iese dintr-o hudă destul de largă. E Peștera Izbucul Bulbuc. Apa e curată și rece și puternică, în revărsarea ei de sub pămînt. În gura hudei încape lejer un om, tîrîș și, cu siguranță e ceva de văzut acolo, înăuntru. Dar acum, gura peșterii izbuc e acoperită de șuvoiul de apă ce vine dinspre interior. E un reper important peștera asta, deoarece de aici ar trebui să înceapă, în linie, spectacolul. Este ceva de urcat înapoi spre zid, iar cei 10 metri de cățărare ne termină. Nu apuci să faci doi pași în sus, că aluneci înapoi. Deci, se cheamă că stai aproape pe loc. Iar alunecarea nu e chiar o soluție, pentru că sub Peștera Izbuc e ponorul adînc. Călin negociază, oarecum, cu panta, încercînd să urce mai mult, decît să alunece înapoi. Apoi, dintr-o dată, un strigăt mă paralizează: „Zoli, Zoli, aparatul, l-am scăpat, vineeee spre tine, prinde-l!”. Lipit chiar și cu burta de panta alunecoasă, ca o șopîrlă, reacționez instinctiv: văd cum se prăvale înspre mine digicamera și cum, urmînd doar ale ei cărări neștiute, ar trece cam la 2 metri în stînga mea. Pur și simplu, mă arunc după ea. O opresc, oarecum, cu piciorul, dar nu îndrăznesc să mă uit în spate. Ruptura ar trebui să fie sub mine. Reiau, din nou, escalada și, ajungem, epuizați, pe brînă.

Gura Iadului. Peștera Vulpii

Falia aia de calcar, sub care te poți mișca zeci de metri, e drept, pe o brînă destul de instabilă, e uimitoare. Peste capul nostru, zidul face chiar și cîte două-trei plafoane, care seamănă cu un acoperiș prelung. Nu vrei să știi cum sau în ce mai pot fi ancorate tonele de zid, care se înclină peste tine. Urmînd brîna, ajungem la Gura Iadului. Ori, Peștera Vînturilor. Sătenii îi zic Gaura Iadului. E o intrare aproape rotundă, chiar la baza zidului, cu un diametru de circa 30 de centimetri. Din gura peșterii suflă un aer rece, puternic. Se zice că, iarna, cînd e frig, din peșteră ies aburi, pentru că suflul din interior e fierbinte. Cei care se pricep la chestiile astea, spun că Gaura Iadului ar fi legată de Avenul din Năpradea și cu restul acestor găuri adînci, de pe linia Țicăului și că ar fi un fel de fenomen de temperatură ce se inversează.
Oricum, nu ne mai vine să plecăm de acolo. În sauna de afară, aerul condiționat al peșterii e ca o mîngîiere.
Totuși, facem pași, urmînd brîna și, după vreo 30 de metri, dăm de Peștera Vulpii. Se poate intra, cam 7-8 metri, ceea ce Călin nu ratează. „Da’ ce fac, dacă dau nas în nas cu vulpea?”, întreabă el. „O muști de nas!” – probabil unul dintre sfaturile mele cele mai înțelepte, din ziua asta.
Trebuie să găsim Biserica Dracului, ca ultim obiectiv al expediției noastre și urmăm brîna alunecoasă, de la marginea zidului. Ici-colo, trebuie să părăsim protecția, oarecum, bizară a peretelui și să ocolim, prin pantă. Ajungem pînă la zona în care totul se termină și nici urmă de Biserică. Oarecum, instinctele ne zic că peștera ar trebui să fie chiar în locul unde noi am coborît spre Peștera Izbuc, unde, ceva mai sus, începe toată nebunia, cu brînă înclinată. Facem, deci, cale întoarsă. Extenuarea începe să-și arate colții, alunecăm din ce în ce mai des, ajungînd să frînăm cu fundul. Ceea ce nu e prea indicat. Alunecarea, pentru că sub noi e un hău destul de amețitor. Ceea ce încă nu ar fi bai. Dar toată panta e înțesată de spini. De ăia subțiri, verzi, puternici, în care de intri, cu viteză de sus, căzînd, te spintecă, una două.

Hornul lui Pintea

Ajungem, tot alunecînd, înapoi deasupra Peșterii Izbucul Bulbuc. De acolo, printre hățișuri, se mai întrevede o brînă imaginară pe lîngă zid, e în urcare ușoară. O urmăm. Lipiți, oarecum de marginea peretelui, dansăm pe marginea rupturii. Apoi gura mare și întunecată a Bisericii Dracului se deschide în fața noastră. Aș putea să zic că e doar o grotă, de nu mai mult de 6 metri adîncime. Dar, e mai mult. În sus, în fundul grotei, se deschide un horn înalt de vreo 6 – 8 metri. E locul unde, se zice, s-ar fi adăpostit Pintea Viteazul, ascunzîndu-se de urmăritori. Și e perfect locul. E ca și cum ai dispărea dintr-o dată, dacă reușești să te tragi în sus, în clopotniță.
Dar aerul umed și extenuarea și-au pus deja amprenta pe noi. Stăm, ca două cîrpe în grotă, trăgîndu-ne sufletul. Presimțind că ne mai așteaptă o încercare nasoală. Încet, derulăm programele de restart și refresh, după care ne legăm bine rucsacii în spate și pornim spre ieșirea din ruptură.

Zgîriați, tăiați, moleșiți, dar vii!

E incredibilă senzația care te învăluie după o asemenea escapadă. Stau lungit pe locul mortului și chiar mă simt terminat. Călin, din cînd în cînd, mai conduce. Pregătesc aparatul, pentru încă cîteva poze, ale unei colonii de țigani, care se află chiar la bifurcația spre Toplița. „Cînd îți zic, oprești, apoi dai pedală!”, îl atenționez pe Călin. Trag rapid două-trei poze și plecăm, deja cu țiganii ieșiți din cotețele parcă părăsite. Sîntem chiar prea moleșiți pentru o joacă cu levierele.