– Io nu cobor acolo! Uite, ne plimbăm pe aici, sus, pe margine, facem poze faine, ne mirăm – uau uauuuu, ce impresionant e, și mergem spre casă.
– Cum adică nu coborîm acolo? Ce, tu ești prost? Adică, tu nu vezi cum arată de sus în jos? Îți poți măcar închipui cum o să arate de jos în sus? – veni rapid răspunsul de la Călin.
– Omule, tu vezi cum e? E o adîncime de cel puțin 40 de metri, perete aproape vertical. Cum p.. aia mea vrei să coborîm?
– Ne aruncăm.
Dacă mai ai dubii cum că omul ăsta e normal, e momentul să-ți schimbi părerea. Nu e normal. Și e contagios.
Deci, sărim în gol.

Din rîpă în rîpă

Vroiam să mai facem și altceva, decît stînci și peșteri. Ceva mai ușurel, dar să fie și spectaculos. Și așa ne-am amintit de Rîpa Strîmninoasei – care, de fapt e Străminoasa, dar sună mai fain popular, cum îi zic oamenii din zonă.
În Năpradea am mai fost, am trecut pe la Stana Cozlii și pe la Avenul fără fund, ori pe la Pietrele Moșul și Baba. E o zonă extraordinară și, în mare, neexplorată. Cînd ajungi pe culmea dealurilor, poți merge, probabil, zile în șir, pînă ajungi în Țicău, la chei, și totul e pustiu prin preajmă. Adică, fără oameni. Totul în simplitatea ei sălbatică.
Din Traniș o cotim spre dreapta, pe un drum de țară, înspre Vădurele. Zona este deosebit de retrasă, satul e așa cum e, parcă un pic mai uitat de lume. Cu toate acestea, în ”centru” stă să se înalțe o biserică falnică, ce parcă nu-și are locul prin modestia din zonă.
Deaul Bogdănaș se înalță pe dreapta, peste sătuc, iar acolo este locul care ascunde privirilor spectacolul oferit de natură. Ne legăm, deci, rucsacii și o luăm la urcuș, ceva deja obișnuit pentru noi. Cum e prima zi fără ploaie, dar totuși e înnorat, terenul e mocirlos, iar bocancii noștri se îngreunează rapid de tină. Dealul are mai multe terase, locuri în care îți mai poți trage sufletul, în continua urcare. În curînd, dăm peste prima rîpă, una mai micuță, dar care ne lasă uimiți, dat fiind că e o priveliște nouă pentru noi. Acu, cînd zic ”mică”, înseamnă că are pereți cam de 15 metri înălțime, totul într-un V rareori imperfect, astfel încît coborîrea și urcarea ei devine destul de stresantă. Mai ales că totul îți fuge de sub picioare. În fundul rîpei dăm peste un pîrîiaș vesel, care ici-colo mai face cîte o săritură mică, în formă de căscăduță. După atîta iarnă, e chiar plăcut să auzi apa jucăușă curgînd lîngă tine. Urcăm, încă în forță peretele opus al rîpei micuțe și, undeva în depărtare, vedem o crăpătură roșie de pămînt. Ne zicem că aia a fi Străminoasa și galopăm voioși încolo.

Rîpa Căptălanilor

Stăm și ne uităm în crăpătura adîncă a văii, de pe un mușchi care, ulterior ne-am dat seama, era în aer, formînd un abriu natural peste margine. Căutăm o cale de acces spre fundul rîpei, iar asta poate fi doar o alunecare controlată printre rădăcini și copaci. Dar, fără probleme, ajungem jos, iar Rîpa Căptălanilor se înalță peste noi, extraordinară, de la o înălțime cam cît un bloc de patru etaje. Ne gîndim că ar fi interesant să ne explice cineva cum se pot forma asemenea locuri, dar, la urma urmei, asta e deja treaba geologilor. A noastră e să le aducem ”acasă”. Oricum, e ceva de domeniul eroziunilor, alunecărilor de teren și al mișcărilor tectonice.
Urcarea rîpei ne dă, de data asta, mult mai multă bătaie de cap. Nu prea ai de ce să te agăți, să te prinzi și argila roșiatică poroasă de sub tălpile noastre are tendințe de tobogan. Odată ajunși sus, ne continuăm drumul pe un alt platou, zicem noi, spre stana de hotar dintre Năpradea și Cozla. Noi, ferm convinși că am găsit Rîpa Străminoasa.
Facem o haltă de cîteva minute și, vedem urcînd spre noi, un bărbat cu o secure în mînă. Omul mergea să-și caute o coadă pentru furcă. Foarte prietenos, ne povestește că rîpa din care tocmai am ieșit e cea a Căptălanilor și, de fapt, asta e doar o jucărie față de ”aialaltă” – ne arată el un reper în zare, în imediata apropiere a unei păduri tinere de brazi. Doar că pînă acolo mai avem de coborît și urcat ceva dealuri și văi. Mirific. Gen motanul Groompy.

Rîpa Strămninoasei

Ajunși la marginea rîpei, ni se taie, instantaneu, răsuflarea. Așa ceva nu am crezut că ar putea exista în Sălaj. E ceva asemănător Rîpei Roșii din Sebeș – Alba, doar atît că asta e a noastră, din Sălaj, și e necunoscută. Ca lungime, se întinde pe cîteva sute de metri, iar ca adîncime are cel puțin 40 de metri, în părțile ei mai înalte. Despicătura dintre cei doi versanți este de vreo 80 de metri, uneori mai lată, iar într-un loc, rîpa se bifurcă înspre altă direcție, formînd niște țurloaie impresionante de argilă.
Pereții rîpei sînt, cel puțin, la 80 de grade, dar în unele locuri îs chiar verticali. Intrarea în rîpă e foarte adîncă în amonte, iar la ieșire, unde pereții mai scad din înălțime, fundul rîpei e complet acoperit de stufăriș, lemne, crengi, bolovani, nămol etc, cam tot ceea ce a putut căra cu ea apa nervoasă, cînd și-a dat drumul de sus. Pentru că, dacă plouă pe undeva, acolo jos devine iadul pe pămînt și nimic nu îi mai stă în cale șuvoiului.

Precum haiducii lui Pintea

După ce Călin s-a aruncat peste marginea hăului, iar undeva, după vreo 4 metri de zbor, a aterizat și a mai alunecat spre hău încă vreo 5 metri, înainte să apuce să-și înfigă bocancii în pereții argiloși, mă gîndeam doar la scena aia memorabilă din filmul Pintea Viteazul, în care haiducii se aruncă în prăpastie. O scena faină, dar nu reușeam să-mi scot din minte că, ok, ăla era doar film. Noi o facem pe bune. Deci, panta de sub noi e adîncă de vreo 40 de metri. Cînd te arunci, în aer trebuie să faci o mișcare de balans a corpului, astfel încît să aterizezi spre dreapta, cu tot centrul de greutate trăgînd spre dreapta, pentru că în stînga e mai abrupt și nu ai șanse să te oprești. După ce atingi pămîntul, e ca la parașutiști, te îndoi și îți înfigi bine picioarele, ca și cum ai vrea să ari, ca să oprești inerția căderii. După toate astea, dacă ai noroc și te-ai oprit, poți începe să cobori versantul. Cum îți vine ție mai bine. De preferat, în fund, cu călcîiele mereu înfipte în argilă.
Călin a stat doar pînă a văzut că am ajuns cu bine la sol, cu toate cele întregi, și am reușit să mă stabilizez. E cu vreo 10 metri sub mine și coboară în continuare. Pornesc și eu pe urmele lui, mare prostie, pentru că el deja răscolise argila de la suprafață, sub care se ascunde un strat de pietroi. Așa că alunec ca pe tobogan, vreo 5 metri, iar mișcarea mea dă drumul unei avalanșe de pietroi, care îl iau în vizor pe Călin. Doar e singura cale de a ajunge jos și pentru pietre. Instinctiv, el se retrage din fața pietrelor, dar cîteva îl lovesc și îl iau pe sus, antrenîndu-l într-o alunecare necontrolată spre hăul de jos. Același film mai sus de el, adică eu, cu pietre cu tot, după el. Momentele astea se petrec atît de repede, încît nici nu ai timp să le conștientizezi. Cred că undeva la limita instictelor ceva se pune în mișcare și îți oferă o șansă să scapi, o șansă pe care tot instinctiv o apuci. Nu știu cum ne-am oprit din cădere, cert e că, la un moment dat, totul s-a oprit. Nu eram nici măcar la jumătatea peretelui. Pățiți, o lăsăm mai moale și încercăm să ne frînăm coborîrea și cu bețele de trekking pe care le-am purtat după noi.
În fine, jos, după ce privirea ți se descețoșează de adrenalină, vezi ceea ce nu ți-a prea fost dat să vezi în viața ta: cei doi pereți în V te cuprind uriași înlăuntrul lor, într-o îmbrățișare de argilă, nisip și ce-o mai fi pe acolo.
Pîrîiașul ce curge chiar în fundul rîpei e rece, dar apa e foarte curată. Ne prinde bine, fiind amîndoi plini de mîl. Brazii de pe marginea de sus, înalți și falnici, par de aici, de jos, niște biete bețe. Nu există nici o urmă de picior de om sau animal pe aici. Doar urmele noastre – o dîră adîncă ce am lăsat după noi, în alunecarea spre jos. Pereții rîpei te urmăresc cîteva sute de metri, înspre aval, înainte ca fundul văii să se închidă de toate grozăviile ce le-a cărat cu ea apa, în furia ei neoprită.
Problema e că, fiind imposibil de ieșit din rîpă pe firul apei, trebuie să urcăm, din nou pereții, care chiar dacă acum sînt un pic mai scunzi, tot au vreo 30 de metri. Pe verticală. Vine un moment, între gîfîielile de urcuș, să vrei să te uiți înapoi, în rîpă. N-o face, e periculos. Cînd stai înfipt în argila înșelatoare, ca pe o scară la 80 de grade, atmosfera devine amețitoare. Dar, inconștienți cum sîntem, reușim să ne agățăm de primii brazi de sus și să ajungem într-o oarecare siguranță. Am scăpat și de data asta!

”Tăt-tăt sînteți plini de tină!”

Euforici, nici nu ne mai gîndim să căutăm traseul care să ne coboare de pe Bogdănaș în sat. Mergem agale, pe unde ne vine. Și dăm tocmai în curtea unui sătean. De fapt, era un fel de tarc de animale, cu o portiță de aia din crengi groase, înnodate. Pînă să ieșim din țarc și să închidem după noi poarta, doi bărbați ies deja din casă. Și niște femei. Noi, plini de noroi, cu bețele de trekking în mînă, bag seama că avem o înfățișare care nu prea oferă încredere. Îi salutăm și, ca să nu aibă vreme de gîndit, îi întrebăm cum se numește rîpa ceea adîncă de mai de sus. ”Strămninoasa!”, vine răspunsul. Da ați fost pînă acoale? – ne mai întreabă oamenii. Am fost chiar în ea, înăuntru! – le zicem noi. ”Aiii, da tăt-tăt sînteți plini de tină” – se distrează ei, după ce le trece mirarea. Le dăm sănătate și mergem să recuperăm mașina.

Ruinele mănăstirii benedictine, ca o relaxare

Ne-am zis, totuși, sîntem în apropiere, hai să vedem și ruinele mănăstirii benedictine. Mai ales că îs vechi, de prin secolul XII. Așa că am luat-o spre Cheud, de unde, după ce am ieșit bine din sat și am abandonat mașina pe marginea drumeagului, am luat-o spre o cărăruie, în pădure, pe o pantă. Sînt doar cîteva cioburi de pereți, ce mai poartă, totuși, și acum trăinicia construcției de atunci. E păcat. Chiar nimic nu amintește că aici ar fi fost o mănăstire benedictină. Cred că, de-a lungul timpului, a fost prădată de oricine a călcat prin zonă. E de neînțeles cum unii – care, de altfel, se bat mereu în piept cu moștenirea istorică, pot lăsa să se întîmple asemenea bătaie de joc. Alții, în alte țări, s-ar da cu capul de pereți să aibă așa ceva la ei în curte. Doar un alt loc dezolant, irosit și batjocorit.