Expediție de reală descoperire a Sălajului, de data asta, fără a căuta un loc cu nume predestinat și sonor. Pur și simplu, mers aiurea, la bănuială, orientîndu-ne după CălinGoogleMap, din care reieșea că în pădurile de lîngă Cliț ar trebui să fie niște stînci foarte înalte.
Nu, nu e vorba de Stana Clițului – aceasta e istorie deja, și nici de Valea Canionului, acolo unde s-a născut ideea de Descoperim Sălajul, cu aproape zece ani în urmă. Ci e vorba de enorma pădure care se deschide în calea ta, imediat ce o cotești de pe drumul național, spre Cliț. E o carieră de piatră acolo, chiar după ce cobori serpentinele de lîngă Someș, dar după ce treci de cariera respectivă, tot malul drept e ca o faleză fără sfîrșit, în unele locuri foarte înaltă, ceea ce te duce cu gîndul la faptul că, în vremuri de mult uitate, Someșul lingea acele pietre, netede acum, modelîndu-le, în timp și fără grabă, în ceea ce arată în prezent. În acea pădure fără de sfîrșit si deasă, sălbatică, cu văi prăpăstioase și întunecate, s-a născut, cu generații în urmă, și mitul cu Pădurencele – niște creaturi misterioase cu un păr foarte lung și cu voci deosebite, care ademeneau localnicii în pădure, făcîndu-și toate voile cu ei („săracii” bărbați, mitologie tipic masculină). Locul e străbătut de zeci de pîraie, mai cunoscute dintre ele, din vremurile de demult, fiind Ruginoasa și Pișătoarea.

Ghici ciupercă ce-i?

E greu să ne orientăm după o hartă din satelit, unicul nostru reper fiind un pîlc de copaci de pe malul Someșului, care se întîlnește, mai încolo, cu drumul. Evident, pe „teren” dăm de o grămadă de astfel de pîlcuri. Chiar în dreptul unui astfel de pîlc ar trebui să intrăm în pădure, pe o vale, și să cautăm stîncile, care pe hartă ieșeau în evidență, asta însemnînd că trebuie să fie enorme. Toată problema era că de pe marginea drumului se deschid zeci și zeci de văi, cu intrări fabuloase în pădurea deasă, unele coridoare fiind, parcă, rupte din stîncă. Este zona rară în care doar ce cobori din mașină și, după cîțiva pași, poți să dai peste locuri ce par a fi de pe altă planetă.
Terenul e un pic moale, dar frunzișul des de pe jos parcă mai atenuează din umezeala ultimelor săptămîni. Mergem pe malul pîrîiașului, evident, în pantă și, după cîteva sute de metri, în fața noastră răsare o „piatră” măricică, cam de vreo 10 metri, în formă de ciupercă. La una dintre baze, acolo unde se apleacă spre marginea văii, arhitectul Natura i-a pus o coloană de susținere, astfel că poți intra sub ciupercă, pe lîngă coloană, dintr-o parte în alta.
Dar, perpendicular pe valea mărginită de ciupercă, sus, se disting umbrele unui șir de stînci, ceea ce ne duce cu gîndul că sîntem pe calea cea bună.

Marea gîfîială. Pîlcuri de ciuboțica cucului. Iască peste tot

În mod normal, alergăm – cu echipamentul în spate, o sută de metri cam în 14 secunde, lejer. Dar, pe o pantă de 60 de grade, pe sol acoperit de 10 centimetri de frunziș, sub care se ascund, la tot pasul, crengi, pe care de calci, aluneci și cazi instantaneu în nas, urcușul ne ia cam o jumătate de oră. Începem să gîfîim încă de la primii zeci de metri, dar ne place și, făcînd mișto tot timpul unul de altul – de trîntele pe care le tragem, deși nu e de rîs, că hăul din urma noastră se adîncește din ce în ce mai mult, reușim să ajungem la baza peretelui de stîncă, pe care-l cățărăm din cîteva mișcări, ajungînd sus, pe coamă. Dealul continuă, încă, mult și bine spre sus, dar de data asta pe acea coamă, care pare o autostradă de pădure. Probabil e plin de sălbăticiuni pe aici, dat fiind că la tot pasul dăm de „urme” de ale lor, majoritatea chiar proaspete. Continuînd urcușul – pentru că, speram noi, ca sus, de pe creastă, să putem arunca o privire de ansamblu peste toată zona, dăm peste niște pîlcuri minunate de ciuboțica cucului, iar apoi, peste multă iască – ciupercile alea parazit de cresc pe scoarța copacului. Majoritatea dintre ele îs cît o bască mare.
Din creastă nu se vede nimic deosebit, doar pădurea nesfîrșită. Așa că continuăm să cartografiem zona, într-un mers agale. Undeva, sub noi, se deschide o altă coamă care, în depărtare, se pare că se termină într-o săritoare. Călin decide să inspecteze zona respectivă, în timp ce eu hotăresc să cobor coama, înspre ceea ce se dovedește a fi o rîpă adîncă, ce ascunde pericole la tot pasul. Ne reîntilnim peste vreo jumătate de oră, într-adevăr, Călin a dat peste o săritoare și ne zicem că vom ajunge la ea coborînd în rîpă, pe care, urmînd-o, vom ajunge să înconjurăm săritoarea respectivă, spre baza ei.
”E foarte abrupt pe acolo! Pe unde coborîm?”, întreb eu, deși fără rost, pentru că deja sîntem în coborîre. ”Păi, pe acolo, normal”, vine și răspunsul lui Călin, ceea ce, îmi dau seama, că e deja o problemă, pentru că noi deja am asimilat normalul cu niște trasee care, pentru majoritatea s-ar lăsa cu luxații, ruperi de ligamente, oase și articulații. Ajungem, totuși, teferi, cu doar ceva bușituri pe fundul rîpei, de unde puteam vedea că valea se deschide încă spre cîteva brațe, toate mărginite de stînci. Maiestuozitatea locului nu poate fi descrisă în cuvinte și, din păcate, nici pozele nu le cuprind complet. Dar am filmat!
Cum am zis, o luăm în aval pe fundul rîpei, încercînd să ajungem la săritoarea cealaltă, spre baza ei. Doar că, la un moment dat, în dreapta noastră, evident pe o creastă, se văd alte conglomerații ciudate, spre care, deci, trebuie să urcăm. Sus, pe coamă, dăm peste o zonă cheală, fără copaci, cu un sol acoperit de o vegetație deasă, țepoasă și ruginie. De acolo, de sus, privind înapoi în vale, vedem o formațiune calcaroasă, care la bază are o grămadă de găuri – probabil vizuine. Iar coborîm. În sfîrșit, de jos, se poate apoi observa săritoarea pe care a văzut-o Călin, care deschide o altă vale, normal, pe care intrăm.

Uriașii peste noi

Sîntem, parcă, într-o altă rîpă de genul Străminoasei, doar că aici pereții sînt de calcar. Priveliștea se schimbă de la un pas la altul, alte și alte văi se deschid în fața noastră. Nu mai știm pe care s-o apucăm. Peste noi vedem cum peretele face niște terase minunate, pe care vrem să ajungem, pe drumul de întoarcere. Mergem, în continuare, pe firul pîrîiașului, pînă cînd valea se închide în fața noastră printr-o scobitură în stîncă, de pe creasta căreia curge un firicel de apă. Abriurile de la bază ne sugerează ravagiile pe care le poate face apa, cînd vine cu furie de sus. Și, începe să plouă, așa că facem rapid cale întoarsă. Vreau să ajung pe una dintre terasele de sus, așa că îmi aleg un traseu de urcare, mai accesibil, pînă spre mijlocul stanii. O urcare de vreo 15 metri. Sus, la buza peretelui, m-aș putea mișca doar dacă aș trece peste o brînă de pămînt, lată de o palmă și cam de 3 metri lungime. Sub ea, hăul. Poate că dacă m-aș mișca repede și dacă nu m-aș dezechilibra, aș putea ajunge dincolo. Călin zice că nu merită, că m-ar arunca jos peretele, pe care inevitabil l-aș atinge, în săritură. Așa că încearcă el o cale, ceva mai jos cu un metru, mărginit de doi copăcei, aflați la vreo 3 metri unul de altul. Cum trece de primul, alunecă și rămîne suspendat, peste rîpă. E momentul ăla, care ține o fracțiune de secundă, de dinaintea prăbușirii în gol. În alunecare, apucă doar să strige un „trage-mă înapoi!”, moment în care îl apuc de antebraț. Apoi, consolidez priza și ne prindem de încheieturi. E suficient pentru a-l opri și ca să-și găsească un punct de sprijin. E momentul în care cele 80 de kile ale lui Călin mi se par un fulg. Îl trag în sus, el se împinge cu picioarele. Efectiv îi aud adrenalina cum îi bubuie în corp. A fost la limită.
Și, cu toate astea, coborîm înapoi în rîpă, măsurăm din priviri locul pe care ar fi zburat, deloc plăcut, și urcăm înapoi pe terasă, pe un alt traseu, poate doar un pic mai sigur ca celălalt, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Doar pe drumul pe ieșire din vale, spre marginea pădurii, cînd tensiunea începea să se elibereze, făcînd greșeli peste greșeli, alunecînd, căzînd – din cauza oboselii, dar doar niște bușituri minuscule, ne zicem că n-ar mai trebui să riscăm ca proștii.

Acolo unde se avîntă bufnițele

Mergem pe drumul asfaltat, Călin pe o parte, eu pe aialaltă, cu bețele de trekking sub braț, Călin cu părul vîlvoi, eu cu părul acoperit de un batic și nu ne mai miră privirile celor din mașinile care trec lîngă noi. Evident, am pornit în direcție opusă și, în loc să ne apropiem de mașină, mergeam spre Stană. Sîntem dereglați rău de tot. Așa că, o luăm pe de-a întoarselea, tot pe asfalt. Și, după cîteva sute de metri, aruncînd doar priviri obosite minunățiilor care mărginesc pădurea, intrări de văi la tot pasul, ciudățenii naturale, Călin se oprește ca și curentat: „Tu vezi ce-i acolo sus?”, sincer, nu știu dacă mă întreba pe mine, ori vorbea singur. Oricum, „acolo sus” era ceva ce rar apare în fața ochilor tăi: două cupole gigantice de piatră, ca și două cușme. „Acolo sus” însemna iarăși o urcare de vreo 100 de metri, pe care o facem ca doi paraplegici. Nici să ne fi băgat baterii de alea de iepuraș Duracell în dos, nu puteam să ne tîrîm mai repede. Iar acele cupole, sus, deschideau alte și alte coloane, văi etc, nici nu-i bine de povestit. Stăm doar, fără cuvinte, înmărmuriți de atîta frumos. Și, oarecum, ca totul să primească o aureolă de neutat, de pe culmea stîncilor, mărginită de copaci bătrîni, trece fîlfîind, dintr-o parte în alta a celor două cupole, o bufniță enormă. Nu apucăm s-o filmăm, eram prea uimiți. Bufnița, și-o fi zis, bre, ăștia-s chiar fraieri, așa că mai face o tură prin fața noastră. Nici de data asta nu am apucat s-o filmăm. Săturată de atîta spectacol, bufnița rămîne într-un copac. Noi, de-abia acu dezmeticiți, ne apucă să huhuim, să facem ca șoarecii și ca broasca, încercînd să mai momim o dată bufnița spre zbor. Doamne-ți mulțam că nu ne-a filmat nimeni! Ajungeam de rîsul curcilor, la cine știe ce emisiune de talentați. Înduplecată, bufnița mai face un zbor. De data asta, am prins-o în colimator!
Poate vă întrebați „și unde-s Pădurencele?”. Erau acolo. Pe urmele noastre, în adîncul văilor, pe terasele neumblate, ținîndu-ne de mînă și ocrotindu-ne. Poate că erau bufnițele. Ori, celelalte sălbăticiuni din zonă. Poate eram noi, sub o altă formă. E doar o legendă faină. Cu o grămadă de „poate”, în care totul poate prinde formă și viață.