La ce te gîndești în momentul în care citești sau auzi despre țări ca Germania, Franța, Belgia, Olanda sau Austria? Putere, nu? Putere și prosperitate. Dar cînd vine vorba de Spania, Italia, Irlanda? Hm? Probleme, necazuri, nemulțumiri. Iar pentru țări ca România și Bulgaria sau mai știu eu care se mai găsesc la subsolul sărăciei, poți atașa doar adjective care să exprime agonia în care se găsește economia și traiul oamenilor.
Și, normal nu ar trebui să fie așa, pentru că toate sînt țări membre ale Uniunii Europene, o organizație care se bazează pe uniune economică și politică. Dar, după cum o demonstrează anii trecuți din 1993 încoace, data la care s-a înființat prezenta Uniune sub denumirea actuală, jocurile sînt făcute la o imensă masă de ruletă, unde zarurile măsluite trag mereu spre buzunarele flămînde ale puterilor, ca, de altfel, în orice orînduire inventată pînă acum de oameni.
UE îți dă bani, doar dacă faci ce și cum zic ei; UE îți comandă la tine în țară să majorezi taxele și impozitele; UE te obligă să ridici facturile cu utilități; UE te obligă să livrezi la un preț de nimic resursele tale naturale pe piața europeană, ca mai apoi tu, cînd ai nevoie de ele, să le răscumperi la un preț înzecit. Probabil că, în cei 20 de ani de existență, UE nu și-a băgat nasul într-un singur lucru: să ridice nivelul de trai al oamenilor, la cel la care trăiesc Ei, lorzii Uniunii. Românii plătesc deja de mult taxe și tarife uniformizate cu cele de pe piața europeană, cu toate că salariile lor – asta în cazul fericit în care lucrează pe undeva, sînt poate de zeci de ori mai mici decît cele din adevăratul occident. De cînd am început, de bună voie și nesiliți de nimeni, dar ca la concurs, să înghițim toate mizeriile UE și Nato deopotrivă, România a decăzut și ca putere economică, dar și ca stat oarecum cu coloană vertebrală, care și-a dobîndit bruma asta de democrație prin sînge.
Adevărul e că niciodată n-am avut nevoie de UE, ci, dimpotrivă, ei au avut nevoie de noi și de alte state fraiere și de piețele lor interne, ca și de bogățiile și resursele lor naturale. România plătește un tribut anual către UE mai mare decît reușește să readucă în țară prin programe europene de finanțare, pentru că deciziile acestor finanțări vin tot din partea celora care trag sforile. Iar ei nu sînt nici proști, nici fraieri. E un război economic, un război al înarmării financiare, în care victimele sînt țările care au ajuns să ducă o politică externă obedientă. UE e doar o cortină în spatele căreia se desfășoară un adevărat măcel economic.