Eu cred ca noi doi, Calin si cu mine, suntem, intr-un fel, privilegiati de soarta: ne este dat sa putem descoperi zone, chiar si in Salajul asta hulit de catre multi, care sunt ascunse privirilor oamenilor obisnuiti. In cele peste 8 luni in care ne-am dat pe brazda expeditiilor, am scos la vedere, din anonimatul tacut si modest al naturii, peisaje care nu au mai fost vazute de nimeni, sau nebagate in seama, adevarate oaze de liniste si de reculegere, care sunt doar la o aruncatura de bat de noi, dar spre care nimeni nu s-a obosit sa arunce nici macar o privire. Este si cazul zonei turistice Tusa, cu cele 7 vai ale ei, de o salbaticie nealterata de suflul civilizatiei. Valea Toplitei, cu originea la Izbucul Mare, sau Izvorul Barcaului, este doar una dintre vaile Tusei, pe care, de o urmezi in amonte, te pierzi, din ce in ce mai mult, intr-o lume a umbrelor, strajuita doar de animale salbatice. Si, mai nou, de noi.

Tusa salbatica

Am tot auzit de Tusa si de imprejurimile sale, dar niciodata nu ne-a prea venit sa calcam pe acolo – ce sa facem noi, vara, in acele zone unde sunt doar paduri, ceva vai si unde lipsesc cu desavarsire stancile, din granitul carora ne smulgem gura de aer saptamanala, necesara supravietuirii, in asa zisa civilizatie. Dar, uite, cateva imprejurari placute au contribuit, in cele din urma, sa luam si calea Tusei, natura inghetata oferindu-ne un cadou cum nici nu ne-am asteptat. Am rulat, cu aia mica, pe drumul spre Vanatori, un drum pe care l-am mai facut, vara, spre Valea Draganului si pe care speram sa-l evit in viitor, dupa ce ca aproape m-a lasat fara directie. Acum, insa, pe soseaua acoperita cu o zapada alba, nesperat de curata, o sosea marginita de paduri de brazi si de greutatea linistii lasata peste crengile lor, aveam impresia ca intram intr-o alta lume. Ajunsi in Tusa, am luat-o la dreapta, spre pescarie, unde aveam de gand sa cerem informatii despre traseele pe care vroiam sa le parcurgem. Drumul spre pescarie s-a transformat, pe neasteptate, intr-un fel poveste, marginita pe o parte de franturi de stanca, acoperite de turloaie, si pe cealalta parte de Valea Toplitei, care curgea suvoi, cu zgomot de accelerat, sub cascadele inghetate bocna. Drumul era atat de ingust, incat aveam impresia ca rotile se misca milimetric fata de cei doi strajeri, iar orice miscare brusca, in special spre stanga, ar insemna prabusirea in vale, de unde nu mai stiu cum am fi scapat. Nu stiu cum se face, insa de fiecare data, cand iesim la cate o expeditie, soarele ni se cuibareste, parca, in brate, indiferent de vremea rece sau, cateodata, chiar ploioasa de afara. La fel s-a intamplat si acum, razele venind mangaietoare peste drumul din fata noastra, care in multe locuri era inghetat, pregatit parca pentru patinoar. Ajungem, intr-un tarziu, spre locatia ingradita a Directiei Silvice, unde se ascunde o cabana superba, dupa care dam si de pastravarie, unde o parcam pe aia mica, iar cu rucsacii in spate si cu bokken-ul in mana, trecem un podet fragil, inghitit de gheata, ca sa aflam cate ceva despre zona in care am ajuns.

Ratacind spre amonte

In cale ne iese o femeie, probabil sotia pastravarului, acesta fiind tocmai ocupat de pornirea unei drujbe. Se uita la noi ciudat, dar nu mai bagam in seama privirile de genul acesta. Stim exact cum aratam, ce impresie facem si cati bani valoram. O intrebam despre Izvorul Barcaului, cum se ajunge acolo, moment in care tace si drujba, iar informatiile vin de-a valma, cu cotiri in dreapta sm stanga, sus-jos etc. In fine, retinem noi primele trei-patru indicii, dupa care pornim la drum increzandu-ne, eu mai ales, in instinctul de orientare al lui Calin. Parcurgem, un timp, in sens invers, drumeagul inghetat de pe marginea Vaii Toplitei, oprindu-ne din ce in ce mai des la treptele pe care le face aceasta, un fel de minicascade, unde apa a inghetat, lasand locuri minuscule libere, de unde valea izbucneste ca un fel de gheizer. Murmurul scos de apa care se lupta sa-si gaseasca drumul sub gheata, seamana cu cel al unui avion cu reactie, creand un fundal sonor linistitor, pentru noi, pentru salbaticia spre care tindem. In curand, cotim spre dreapta, urmand valea in amonte, iar urmele drumului se sting, incet-incet, in urma noastra, lasand loc doar unei carari facute de vanatorii care, recent, au impanzit si padurea respectiva, in dorinta lor mascula de a mai zvarli cate un glont in capul vreunui mistret amarat. Dar, dupa cativa kilometri, dispare si cararea, iar zapada ni se descopera neatinsa, alba, imaculata, calcata doar pe alocuri de animale salbatice, ale caror urme (lupi, vulpi, caprioare, mistreti si iepuri), le distingem din ce in ce mai usor. Trecem peste vale pe un fel de podet (de fapt, nu era podet, ci o simpla ingramaditura de gheata, asa cum aveam sa aflu mai tarziu, la intoarcere, cand s-a rupt sub mine), langa care apa aruncandu-se de pe o piatra, sub stratul de gheata aferent, da impresia unui stroboscop natural ce lucreaza incontinuu, un fel de metronom creat de padure, pentru a baga in seama infinitul de langa noi. In fata ochilor, ni se deschide un camp complet alb, cu o zapada inghetata, adanca, pe care Calin se arunca, uitand, pentru o clipa de glezna sa zdrobita pe Meses. Scotand niste sunete ciudate, memorate dintr-o viata anterioara, omul ingenuncheaza spre Soarele care se gaseste chiar deasupra unei aglomerari de stejar, si rosteste un fel de “hubu-bubu”, despre care aveam sa aflu, dupa ce temperatura i-a revenit la normal, ca este o rugaciune inchinata salbaticiei si maretiei albe. Singura sa greseala a fost atunci cand, aruncandu-se in zapada, a uitat sa-si asigure pantalonii, iar acum, cu o cantitate apreciabila de nea in chiloti, are incontinuu, tendinta unor miscari mai netraditionale, in incercarea de a-si feri de inghet amuleta.

Izbucul zgomotos

Chiar am fi dorit sa dam peste niste animale salbatice dar, se pare, prezenta noastra e atat de coplesitoare, incat mistretii si lupii s-or fi gandind ca suntem noi suficient de animale si nu mai merita sa-si faca simtita prezenta. Auzim, doar de vreo doua ori, niste ragete in apropierea noastra, dar degeaba scrutam imprejurimile, nu reusim sa dam de urma lor. De undeva, dinspre dreapta noastra, se vede clar, cararea batatorita, lasata de o turma de mistreti care au coborat din padure la vale, sa se adape. Pe unul dintre zagazurile ce pot fi intalnite des pe Vale, puse acolo ca sa mai astampere furia apei in momentele ei mai nebunatice, se disting clar urmele unui lup ce a traversat spre celalalt mal. Dar chiar si aceste urme dispar, in timp ce ne continuam drumul spre amonte, valea devenind din ce in ce mai salbatica obligandu-ne, des, la salturi de pe un mal pe altul. E o zona in care bokken-ul isi aduce un aport fericit expeditiei noastre, oferind punct de sprijin unui Calin, care se misca ceva mai anevoios, evident, pe langa urmele mele, gasind sub talpi toate pietrele, crengile etc, ce-l fac sa-si piarda echilibrul, si asa fragil. Ma uit din ce in ce mai des la ceas: e deja trecut de trei, marsaluim de doua ore, iar izvorul nu vrea nicicum sa se arate. Vreau sa pun punct, de mai multe ori, expeditiei, chiar daca ar insemna sa ne intoarcem cu mainile goale, dar Calin ma trage tot mai departe, fiind convins ca “la urmatoarea cotitura” ajungem unde trebuie. Iar, dupa ce trecem peste vreo alte zeci de “urmatoarea cotitura” ajungem, intr-adevar, la un perete de vreo 10 de metri, acoperit de muschi si de sloiuri de gheata, peste care apa curgea in mii de fire, dand impresia unei revarsari superbe. Evident, chiar daca peretele putea fi ocolit, noi il luam in brate si il urcam, indeferenti la semnalele de alunecare pe care ni le transmit bocancii. De fapt, mi-am dat seama acum, cand e vorba de o catarare, nimic nu ne mai intereseaza. In cazul in care mai apucam, ne gandim la cat de periculos a fost, dupa ce suntem sus. Iar sus, la o distanta de circa 50 de metri de perete, dam peste Izbucul Mare, care-si arunca apele din pamant cu o forta si un debit apreciabil. E o senzatie extraordinara sa stai langa o astfel de minunatie a naturii, sa vezi si sa auzi locul si gemetele scoase de un izvor, nelinistea caruia se transforma, dupa zeci de kilometri, intr-un adevarat rau.

Mars fortat

E tarziu, soarele deja a trecut peste padure, se mai vad doar urmele sale aurii. Trebuie sa facem cale intoarsa, sa iesim macar la carare, cat mai avem un pic de lumina. Asa ca, sorry Calin, zic eu, dar trecem pe mars fortat. Avem de parcurs, pana la pastravarie cativa kilometri buni, iar kilometrajul nostru a fost deja pus la incercare. Dar, nu este prima data cand trebuie sa facem lucrul acesta: pur si simplu, bagi capul in piept, turezi motorul si nu te lasi, mergi, mergi, inainte, tot inainte, pana ajungi la capatul drumului. In momentul in care soarele dispare de tot de pe cer, frigul vaii coboara brusc peste noi, amenintator. Trebuie ca, in acele zone, sa fi trecut des sub minus 20 de grade, altfel valea nu ar fi putut ingheta in torentele sale. Trecand peste un fel de podet, gheata cedeaza sub mine, iar piciorul imi dispare pana la genunchi. Dar reflexele-mi sunt atat de rapide, incat bocancul nu apuca sa atinga luciul apei si sunt din nou gata de drum, cu bokken-ul intins in spate, in ajutorul lui Calin, la trecerea peste gaura pe care am lasat-o in urma. Redescoperim, incet, toate reperele pe care le-am lasat in urma la venire si ajungem, dupa circa 80 de minute, la masina. Inghetati, dar fericiti. Suntem doi turturi, cand de gheata, cand de granit. Dupa cum ne lasa Natura.