Emoția aia, care-ți cuprinde fiecare por interior, iar apoi se revarsă din tine, ca un fluid de senzații, cînd stai în cupola de sub cascada perdea, cu cîte un strop jucăuș ce te lovește, din cînd în cînd, pe sprînceană, privind prin perdeaua de apă în adînc, spre nemărginirea sălbatică a văii prin care ai venit, chinuit, ocolind, sărind, aplecat, urcînd, tîrîndu-te printre miile de obstacole aruncate haotic în calea ta de către mama natură, nu se poate reda în cuvinte. Nici în poze. Nici măcar în filmulețul care va veni curînd. Peste susurul apei, se încolăcește armonios zgomotul pădurii, crede-mă, poți auzi chiar și scîncetul trunchiurilor de copaci prăvăliți aiurea prin deschizătura văii. Liniște. Poate că e ceva asemănător cu acel „wa” interior al orientalilor. Armonie și echilibru. Spirit.
„Eu nu mai plec de aici”, șoptește Călin. Mă uit spre el, cu privirea-mi ce zice „ nici eu”.

Prin rîu, caiac caLogan

Încă o dată ne-a fost dat să ne convingem, pe propria noastră piele, că satele sălăjene nu-s acele cîteva case, ori magazine și crîșme ce se întind de-a lungul drumului principal. Viața lor adevărată începe cînd intri în adîncul comunității.
Imediat din centrul satului Treznea facem dreapta, direct pe un drum de pămînt, care nici ăla nu duce mai mult de cîteva zeci de metri. Apoi vine valea. Adică un drum acoperit cu apă. Nu adîncă, cît o palmă, cu un fund pietruit. Călin a mai fost pe aici, dar dubiile mele cu privire la traseul de urmat, prin apă, îl bagă și pe el în nesiguranță. Oprim și mă duc înapoi spre o casă, să vorbesc cu oamenii. Prima curte plină, e una a unei familii de romi. Înstărită, după cele ce-mi văd ochii. Și ei, prietenoși. „Prin vale mergi, frate, dar poți și ocoli un pic, dar pînă la urmă, tot în apă ajungi!”, îmi zic ei. Fac pași înapoi spre mașină și dau peste un bătrînel, care venea pe lîngă vale, sprijinit de un baston. Simpatic, moșul ne zice că ăsta-i drumul spre cascade și „dacă aș fi mai tînăr, aș veni cu voi”. Ne mai zice că, cam 300 de metri trebuie să ne caiacim cu mașina prin apă. Evident, urma să ne dăm seama, încă o dată, că distanțele și timpul, pentru oamenii satelor, se măsoară complet altfel, decît pe terasele orașelor.
Să mergi la pas, cu mașina, cu apa ce-ți șiroiește pînă la un sfert din cauciuc, cu garduri vii, verzi, de o parte și de alta, ca și cum ai fi într-un canal al vreunei delte, e chiar impresionant. Ici-colo, apar ieșiri ori podețe spre gospodării, deci oamenii chiar trăiesc aici, drumul cu apă e chiar drumul lor de acces spre case, nici măcar nu se uită spre noi cu priviri mirate. Așa e normal.
Cei 300 de metri de traseu în apă cu mașina, de care vorba bătrînelul, se dovedesc a fi ceva mai mult de un kilometru. Sînt porțiuni cînd mai ieși din apă, dar apoi drumul e acoperit din nou. Mergem pînă unde se poate și unde putem scoate din drum mașina. Apoi ne luăm echipamentul și o pornim la pas, pentru că sîntem mai tari în talpă, decît orice mașină.

Printre obstacole, pînă la capăt!

Pe cîte un tufiș flutură vesel benzi de plastic, în alb și roșu, deci sigur e un traseu marcat. Mai tîrziu ne dăm seama că e unul pentru cicliștii care o iau razna pe cărări accidentate. Sincer, cred că mi-aș da duhul pe un astfel de traseu, la pedală, deși și noi avem în spate un trecut destul de plin cu fundurile pe șaua bicicletelor. E de mers. Cam vreo 4 kilometri, dar sălbăticia zonei îți distrage atenția de la oboseală și transpirație. În cele din urmă, ajungem pe o pajiște superbă, cu un gazon parcă nenatural de frumos, cu pîrîiașul ce curge la cîțiva metri, un loc unde poți sta cu cortul, uitat și uitînd de lume. De acolo, valea se deschide în mai multe părți și, din instinct, o luăm la stînga, acolo unde pare că toată pădurea s-a prăvălit în neant. Cînd intrăm în vale și privim înainte spre ce ne așteaptă, ne dăm seama că va fi obositor: sute de trunchiuri de copaci, aruncate haotic de-a curmezișul văii. Bolovani, mari și mici, acoperiți cu mușchi. Pîrîiașul ce curge pe unde poate. De-ar fi doar un pic spre seară, decorul ar semăna cu cel din sistemul Dagobah. Yoda, nicăieri.
Nu se vede capătul văii, cu cascada pe care o căutăm. Aici ar trebui să dăm peste Cascada Perdea. Dar, începem dansul. Încălecăm peste unele trunchiuri, trecem pe sub altele, ne crăcim peste bolovanii ce se clatină sub picioarele noastre. Cu toate acestea, nu e un traseu epuizant. Trebuie să fim, doar, mereu atenți. Să verificăm la fiecare pas, dacă trunchiurile grele stau sigur, ori bolovanii nu se răstoarnă. Orice greșeală ar duce la accidentări. Cred că am străbătut 500 de metri, în circa 30 de minute. În cele din urmă, capătul văii se deschide în fața noastră, printr-un zid înalt în formă de U întors. Iar, chiar din centrul său, apa curge puternic, în mii de firișoare, făcînd o perdea animată de stropi. Magnific.
Vrem să ajungem, neapărat, în spatele perdelei de apă. În semicupola de peste care vine toată minunăția.
E doar un sfat prietenesc. Nu faceți asta, decît dacă aveți un minim de experiență. Totul e umed. Nu poți agăța nicăieri o coardă. E o escaladă de circa 10 metri, aproape verticală. Oriunde pui piciorul sau mîna, alunecă. Nici o priză. Noi am făcut-o, pentru că voiam „acolo”. În spatele perdelei. Coborîrea e și mai nasoală. Instinctiv, am simțit că nu voi putea cobori. Căutam alte posibile trasee, dar nu există. Cîteodată, rațiunea e bună. Ascultă de semnalele pe care ți le trimite natura. Cînd îți zice nu, oprește-te. Altfel, te taxează.
În fine, Călin, mai lung și cu mai multă experiență la liber decît mine, coboară prima treaptă, ancorîndu-se în mîini ca un răstignit. Eu mă las să mă preling spre el, agățîndu-mă, în cele din urmă, de brațul lui. Temporizarea și singura priză, care te oprește să cazi în adînc, e importantă. Efectiv, mă las pe burtă și curg pe el, apoi peste el, ca pe o scară, pînă reușesc eu să ajung într-o poziție suficient de stabilă. Apoi vine el, eu conducîndu-i cu mîna picioarele spre singurele găuri care pot oferi un moment de respiro. El, de sus, nu le vede. Deci, cum v-am zis. Chestia asta nu se face.

Cărări în pantă, spre celelalte cascade

Din nou sub perdeaua de apă, singurul loc de ieșire din vale e spre dreapta, unde se vede un turnuleț. E de urcat o pantă zdravănă și foarte abruptă. Față de ceea ce tocmai am făcut, pare, însă, o joacă de copii. Cu toate acestea, nu e voie să lași garda jos. Gîfîind, alunecînd, aruncîndu-ne în sus, spre rădăcini de care nu ai de unde ști că te vor ține, ajungem, în cele din urmă, pe marginea văii. E impresionantă. O adîncime de circa 50 de metri. Mergem pe margine, pînă ajungem în interiorul U-lui de sus. La săritoare. Cu pași mărunți, ne strecurăm pînă pe margine, ca să putem privi jos, în adîncul de unde am venit. Sînt imagini care-ți rămîn întipărite în suflet. Intrăm, apoi, în pădure, pe un covor fin de frunze uscate. După doar 15 minute, putem auzi zgomotul celei de a doua cascade. Pe asta trebuie s-o luăm de sus în jos, și e chiar nasol. Trebuie ceva înconjurat, pînă să găsești locul în care poți coborî în vale. În siguranță.
Ceea ce ne uimește e vegetația absolut luxuriantă din interiorul văii. Pe lîngă peretele de pe care se scurge apa. Sînt, de fapt, două cascade, una mai măricică, iar cealaltă mai timidă. Pereții verticali din jur sînt complet acoperiți de plante cățărătoare, ca niște liane. Jos, în adînc, plin de plante cu niște forme lungi, parcă ar fi palmieri micuți. Și ferigi. Mii de ferigi.
Mergem spre ieșirea din vale, unde aproape de capătul ei e un intrînd spre o altă vale. V-am zis, zona e brăzdată de sute de văi. Și, pe fiecare curge apă. Probabil, de asta i se spune Fîntîna Dracului.
Povestea se rescrie, ca în prima parte. Același haos natural, de copaci și bolovani aiurea. Cîteodată, ai chiar impresia că nu ai pe unde s-o iei. Apoi, totdeauna se ivește o cale.
E o dublă cascadă, la capătul acestei văi, una, prima, de jos, e tot sub forma de perdea, iar peste ea, cu un etaj mai sus, e o cascadă stil robinet, cu un debit destul de mare.
Singura ieșire, peretele lateral, care chiar dacă pare abrupt, se poate face. Urcăm, agățîndu-ne de orice ne iese în cale. Sus, de pe marginea săritoarei, de unde vezi cum se prăvale apa de pe un etaj pe celălalt, pînă la baza văii, poți doar cuprinde cu simțurile, nu cu ochii – vederea e înșelătoare, hăul de sub tine.
4 cascade mari și alte 2-3 mai micuțe. Cu siguranță sînt mai multe…

Rătăcind spre înapoi

Știi, cînd totul e gata, cînd ai atins ceea ce ți-ai propus, totul se relaxează. Chiar și natura din jurul tău. Pădurea parcă se curbează spre tine și te ia într-o îmbrățișare de bun rămas.
Doar intuim încotro trebuie să mergem, ca să ajungem pe pajiștea de unde am pornit, pe prima vale. Avem busolă, iar nordul e oricum marcat de baza copacilor învăluiți în mușchi, dar niciodată nu a fost nevoie să ne folosim de nici un fel de hartă sau indicatoare. Doar intuiția. Asta, în cazul nostru, măcar în natură funcționează perfect. Și, rătăcind vreo oră, urcînd, coborînd, niciodată măcar gîndindu-ne – oare ăsta-i drumul, ajungem pe traseul marcat al cicliștilor. Într-o parte urcă, deci merge pe vîrful Meșeșului. O luăm în cealaltă direcție și ajungem la pîrîașul ce marchează punctul nostru de plecare. Apă rece, înviorătoare.
Intrăm, iarăși, cu mașina în pîrîu, de data asta rulăm spre aval. Caiac caLogan. La ieșire, în curtea casei, de unde am întrebat dacă nu e o nebunie drumul cu mașina prin vale, și mai mulți romi. Le fac cu mîna. Zîmbesc, și ne salută și ei. Oameni și oameni. Dar unii-s mai oameni, decît alții.